TÂLCUIREA EVANGHELIEI
DUMINICII A DOUĂZECI ŞI UNA
DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ev. Luca 8, 5–15 (Pilda semănătorului)

Fraţi creştini,
Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în pilda care s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi, propovăduirea învăţăturii Sale cu sămânţa pe care o seamănă plugarul. După cum plugarul, deschizând mâna sa, aruncă sămânţa pe pământ, tot aşa şi propovăduitorul Evangheliei, deschizând gura sa, împrăştie învăţătura în urechile ascultătorilor. Sămânţa nu rodeşte, sau rodeşte, după felul pământului în care se seamănă. Dacă sămânţa va cădea pe drum, se va pierde cu totul, iar în pământ pietros îşi va arăta lăstarul, dar după puţin timp se va usca. În pământ spinos, va răsări, dar va fi înăbuşită de spini. Numai în pământul cel bun…
semănându-se, va rodi însutit.

Învăţătura lui Dumnezeu propovăduindu-se, nu se lipeşte de cei fără de minte şi de înţelegere, iar în cei care au inimile împietrite, ea nu rămâne multă vreme. Pe cei care sunt cuprinşi de multe griji şi pe cei iubitori de dezmierdări, învăţătura dumnezeiască îi îndeamnă la fapte bune, dar îndemnul rămâne pe loc. Numai în cei care au inimă bună rodeşte, din destul, roadele credinţei şi ale faptelor bune. Roadele seminţelor pământeşti hrănesc trupul. Roadele învăţăturii dumnezeieşti, mântuiesc sufletul.

Ascultaţi deci, fraţi creştini, aceste de suflet mântuitoare cuvinte ale Sfintei Evanghelii de astăzi, care ne spune că:

„Domnul a zis pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa, şi când semăna el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o”.

Pentru ca să nu zică Domnul Hristos: „Eu am ieşit să semăn sămânţa Mea”, şi astfel să se arate iubitor de slavă şi să dea prilej de tulburare fariseilor şi cărturarilor, care îi căutau pricină, a vorbit despre o persoană oarecare, zicând: „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Dar semănătorul acesta este Iisus, Care a venit pe pământ să ne propovăduiască învăţăturile mântuirii. Şi tot semănători mai sunt şi grăitorii de Dumnezeu apostoli, sfinţiţii arhierei şi dascăli şi orice propovăduitor al Evangheliei şi al dreptei credinţe. Mântuitorul nu a zis: „Ieşit-a lucrătorul”, ci a zis: „Ieşit-a semănătorul”, ca să arate prin aceasta că, după cum plugar adevărat este, nu cel ce are sămânţa şi nu o seamănă, ci cel ce are sămânţa şi o seamănă, tot aşa adevărat învăţător este, nu cel ce are putere de a învăţa, dar nu învaţă, ci cel ce are darul învăţăturii şi învaţă cu adevărat şi pe alţii. Ceea ce se întâmplă cu sămânţa, care se seamănă, acelaşi lucru se întâmplă şi cu cuvântul care se propovăduieşte. Plugarul a semănat sămânţa, dar o parte din sămânţă a căzut în drum. De aceea şi cei care treceau pe drum au călcat-o şi păsările, care zburau pe deasupra drumului, au mâncat-o.

„Altă parte a căzut în loc pietros, şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală”.

Această parte de sămânţă a căzut pe piatră şi a răsărit, dar, piatra neavând umezeală, sămânţa s-a uscat. Nu este vorba de o piatră goală şi uscată, căci pe o asemenea piatră nu răsare nici o sămânţa, ci este vorba de pietriş cu nisip, care nu avea pământ mult, după cum arată Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu. Unde este pământ puţin şi nu are adâncime, acolo sămânţa încolţeşte, dar planta care răsare, neputând să-şi ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care sunt în pământ, creşte toată în sus şi, neavând rădăcină după potriva ei şi nici umezeală ca să se hrănească dintr-ânsa, se păleşte când răsare soarele şi se usucă.

„Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând deodată cu ea, au înăbuşit-o”.

Partea aceasta de sămânţă a căzut pe pământ mărăcinos şi mărăcinii crescând împreună cu lăstarii seminţei, au înăbuşit-o. După cum în pământul mărăcinos pot răsări şi seminţele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuşi, dacă nu vor fi scoşi afară din vreme, tot aşa şi în firea omului, după păcatul strămoşesc, răsar şi odrăslesc faptele bune ale mântuirii, împreună cu lăstarii păcatului, vătămători de suflet. Dacă nu se va dezrădăcina păcatul, cum se smulg mărăcinii din ogor, ci va creşte împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuşi lăstarii odrăsliţi ai faptelor bune şi va nimici orice lăstar de sămânţă bună.

„Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”.

O parte din sămânţă a căzut pe pământ bun, care avea şi umezeală, şi îngrăşăminte, şi săpătură adâncă, şi celelalte câte sunt de trebuinţă spre hrana şi creşterea lăstarilor odrăsliţi şi spre o rodire din destul. În acest fel de pământ, sămânţa nu numai că a răsărit, ci a şi făcut rod însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămânţă poate să rodească o sută de seminţe. Aceasta este cu putinţă numai într-un pământ bun, adică bine pregătit şi bine lucrat. Dacă vom socoti însă câte fapte bune rodeşte cuvântul lui Dumnezeu, când cade în inima omului bun, vom vedea, într-adevăr, rodul cel însutit. Auzind această pildă şi nepricepând înţelesul ei,

„Ucenicii Lui l-au întrebat: Ce este pilda aceasta? Atunci El le-a răspuns: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, ca văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă”.

Întrebarea ucenicilor este lesne de înţeles, dar răspunsul lui Iisus nu are legătură cu această întrebare, ci cu o altă întrebare, pe care o vom găsi în Evanghelia după Matei (Matei 13, 10–23) şi care ne spune că, apropiindu-se, ucenicii Lui au zis către Dânsul: „Pentru ce le vorbeşti lor în pilde”? Au fost deci două întrebări, din care Evanghelistul Matei a scris-o pe cea dintâi, iar Evanghelistul Luca pe cea de a doua. Deci Iisus, la întrebarea cea dintâi: „Pentru ce le grăieşti lor în pilde ?”, a răspuns: Le grăiesc în pilde, pentru că vouă, celor ce credeţi în Mine, v-a dat Dumnezeu harul cunoaşterii tainelor, iar celor care n-au crezut, nu le-a dat acest har. Grăiesc în pilde, pentru că aceştia, văzând minunile cu ochii lor trupeşti, nu le văd şi cu ochii sufletului, şi auzind cu urechile trupeşti învăţăturile Mele, spuse lămurit şi nu în pilde, nu le aud şi cu urechile cele sufleteşti şi nici nu le înţeleg. Pentru aceasta grăiesc în pilde către ceilalţi, căci văzând nu văd, şi auzind nu aud şi nici nu înţeleg, „pentru că s-a învârtoşat inima poporului acestuia; urechile lor au asurzit şi ochii şi i-au închis, ca să nu vadă cu ochii şi să nu audă cu urechile şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd, şi de urechile voastre, că aud” (Matei 13, 14–15). Şi aşa răspunzând Domnul, la cea dintâi întrebare scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, cum am arătat, răspunde apoi şi la cea de a doua întrebare scrisă de Evanghelistul Luca, adică: „Ce este pilda aceasta”?

„Iar pilda este aceasta: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de lângă cale sunt cei care aud, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.

Deci tâlcuirea pildei este aceasta: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, iar calea arată pe oamenii care merg pe ea şi-l aud. Păsări ale cerului sunt duhurile cele rele din văzduh, adică diavolii. Dar cine sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu pe drum? Aceştia sunt oamenii fără cucernicie, care nu sunt cu luare aminte şi astfel nu înţeleg cele ce li se spune, după cum grăieşte însuşi Domnul, prin Evanghelistul Matei, zicând: „Oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă cale” (Matei 13,19). La acest fel de oameni, diavolul îndrăzneşte şi vine, risipind şi ştergând din inima lor cuvântul dumnezeiesc auzit, dar pe care ei nu l-au înţeles, ca să nu-şi mai aducă aminte de el, şi înţelegându-l, să creadă, iar crezând, să se mântuiască. Iisus Hristos, lămurind apostolilor pilda aceasta, a spus mai departe:

„Cei din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină. Ei cred până la o vreme, iar în ceasul ispitei se leapădă”.

Precum sămânţa, care cade pe loc pietros, răsare, însă se usucă, fiindcă nu are putinţa să-şi întărească rădăcina din pricina uscăciunii şi asprimii pietrei, tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu face să răsară de multe ori, în inimile oamenilor împietriţi, lăstarul credinţei însă, din cauza lenevirii şi trândăviei lor, cuvântul lui Dumnezeu nu prinde rădăcină şi nici nu se întăreşte în inima lor. Pentru aceasta, în vreme de pace şi de linişte, când nu au nici o ispită, stau credincioşi; în vreme de ispită însă, adică atunci când se întâmplă să se asculte învăţături mincinoase, sau vin prigoane, sau alte întâmplări primejdioase, atunci se leapădă de credinţă. Aceasta s-a întâmplat şi în vremurile cele vechi, dar se mai întâmplă şi în zilele noastre. Sămânţa, spune Mântuitorul,

„Cea căzută între spini, aceştia sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiei şi a plăcerilor vieţii, se înăbuşesc şi nu rodesc desăvârşit”.

Deci sămânţa care a căzut între spini, este cuvântul lui Dumnezeu pe care-l aud cei cuprinşi de multe griji, cei iubitori de bogăţie şi iubitori de plăcerile acestei vieţi. Puterea şi lucrarea cuvântului dumnezeiesc este omorâtă de grijile lumeşti, de amăgirea bogăţiei, de dulceţile trupului, după cum mărăcinii înăbuşă şi omoară lăstarul seminţei. „Dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei, spune Sfântul Evanghelist Matei, înăbuşă cuvântul şi-l fac neroditor” (Matei 13,22). Ştiut este că nu orice grijă vatămă sufletul omului, ci numai grija deşertăciunilor lumeşti; nu bogăţia, ci înşelăciunea bogăţiei; nu dulceaţa cea duhovnicească şi sfântă, care este fiica bună şi credincioasă a faptelor bune, ci dulceaţa trupească cea înşelătoare, care este mama păcatului. De aceea, Iisus şi-a terminat tâlcuirea acestei pilde cu arătarea rodirii seminţei în pământul cel bun, spunând:

„Iar cea de pe pământ bun, aceştia sunt cei ce, cu inima curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi fac rod întru răbdare”.

Iată care este pământul cel roditor. Sunt acei oameni care au inimă bună şi curată, şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează, aducându-şi aminte totdeauna de el şi în orice ispită s-ar găsi vreodată, ei nu-şi pierd cumpătul, ci, întru răbdare, dau roadele faptelor bune. Domnul nostru Iisus Hristos,

„După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă”.

Toţi avem urechi trupeşti, dar nu toţi avem în acelaşi timp şi urechi sufleteşti. Prin urechile trupeşti auzim cum aud şi dobitoacele cele necuvântătoare, dar prin cele sufleteşti înţelegem ca nişte făpturi cuvântătoare, gândindu-ne la cele ce ni se vorbesc. Iar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte aici nouă despre urechile cele sufleteşti, prin care, cel care aude cuvântul lui Dumnezeu şi înţelege voia Lui cea sfântă şi o săvârşeşte, se mântuieşte. Să rugăm aşadar pe Bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe noi toţi de darul celor mai curaţi ochi sufleteşti şi al celor mai bune urechi duhovniceşti, ca să putem înţelege totdeauna cuvântul Său din Sfânta Evanghelie şi să-l putem păstra în inimile noastre toată viaţa ca pe o sămânţă minunată de îmbelşugate fapte bune şi bine plăcute lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

<p STYLE=”text-align: justify>  (Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazanii la toate duminicile, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1973)