Introducere

Numele adevarat este Calist Angelicude si a adus noi stiri despre el. Acest autor a fost activ in a doua jumatate a secolului XIV langa localitatea Melnic din Macedonia, traind pana spre sfarsitul secolului XIV. El vietuia intr-o ”asezare” monahala de langa acea localitate, intr-un fel de sihastrie, in care a cladit si o biserica, fiind ajutat si de tarul sarb din acea vreme. In jurul acestei biserici vietuiau mai multi asceti, tunsi in monahism de Calist. Intr-un document al patriarhiei din Constantinopol el est denumit ”om duhovnicesc, virtuos si isihast”. Numirea de ”isihast” se dadea, dupa disputele isihaste de la mijlocul secolului XIV, unui monah care se ocupa cu rugaciunea mintii si care a ajuns prin nevointa lui cu linistirea pana la vederea luminii dumnezeiesti.

Dupa localitatea unde vietuia, se mai numeste Melenichiotis. In codex Vatopedi si Arundel din British Museum se pastreaza o opera ascetica a lui, alcatuita din treizeci de ”Cuvinte”.

Mestesugul linistirii

Nu se poate pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge in vreun fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate invrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pana ce se afla in convorbire cu oamenii si ii vede pe ei. De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de gresalele lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui - care este capatul de drum si tinta celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu - urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa se retraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului. inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca al caror sfarsit de obste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate. Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departand de la ea orice descurajare. Mintea acestora, inaripandu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pacea dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neimprastierea mintii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru.

Sezand in chilia ta, mintea ta sa aiba indraznire catre Dumnezeu intru smerenie: smerenia pricinuita de nevrednicia si de nimicnicia ta; indraznirea pentru dragostea nemicsorata a lui Dumnezeu si pentru netinerea minte a raului de catre El. si sufletul e ridicat la cinste inaintea lui Dumnezeu, cand, macar ca se recunoaste pacatos, totusi indrazneste in iubirea de oameni a lui Dumnezeu si se socoteste atarnat de El. de aceea, porunceste si Sfantul Pavel, zicand: ”Sa ne apropiem cu indraznire de tronul harului”. Caci indraznirea catre Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o atarnare minunata. Nu are indraznire cineva, cand socoteste ca ar fi bun - sa nu fie!, fugi de acest gand - ci cand zboara spre nadejdea dumnezeiasca, inaripat de gandul negraitei iubiri a lui Dumnezeu si al uitarii raului de catre El. roaga-te, deci, cu indrazneala in cuget smerit, hranit de nadejdi bune in Dumnezeu, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis. Trebuie sa cauti pururi cu grija cele ce izbavesc trupul si mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mancarea masurata, bautura usoara, somnul scurt, starea in picioare dupa putere, plecarea genunchilor pe cat se poate, intr-o infatisare de smerenie, haina neluata in seama, cuvant putin, cat e de trebuinta, culcarea pe jos, si toate celelalte cate imblanzesc in parte trupul. iar deodata cu acestea trebuie sa te indeletnicesti cu toate cate trezesc mintea si ajuta la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi si a sfintilor talcuitori ai ei, dar si aceasta cu masura; psalmodierea cu patrunderea intelesului; cugetarea la cele spuse in Scripturi si la minunile vazute in zidire; rugaciunea cu gura pana ce sfantul har al Duhului o va misca in chip simtit din inima; caci atunci e alta sarbatoare si timpul altei praznuiri, negraita din gura, ci lucrata in inima prin Duhul.

Iar pana atunci indeletniceste-te cu cele spuse asa: pleaca-ti genunchiul de cate ori poti si roaga-te, sezand asa; ingreunandu-te de rugaciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revin-o la rugaciune. Si ingreunandu-te iarasi de ea, ridica-te la putina cantare; si apoi revino din nou la rugaciune. Si iarasi ingreunandu-te, intoarce-te la indeletnicirea mai inainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi daruieste-te rugaciunii. Foloseste-te putin si de un lucru de mana, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfintii Parinti. Dar pururea, in toata lucrarea ta cea dupa Dumnezeu, de dimineata pana dimineata, sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte indeletniciri sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina ingreunarii la rugaciune. Iar cand vine mila in suflet si harul Duhului face sa tasneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea sa se indeletniceasca numai cu rugaciunea si cu vederea in raiul dragostei dumnezeiesti.

Gandul tau, intorcandu-se inauntru tau, sa cugete si sa priveasca la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugandu-se netulburat de rasuflarea pe nas. Si sa ramana cat mai mult acolo. Caci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe si necontenite, desfiinteaza robia mintii, pricinuieste pacea intelegatoare a sufletului, prilejuieste rugaciunea si lucreaza impreuna cu Dumnezeu la aflarea rugaciunii inimii prin harul Duhului de viata facator, in Hristos Iisus, Domnul nostru.

Autorul acestei scrieri asociaza cu rugaciunea savarsita in inima mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiasca ramane rezervata numai treptei duhovnicesti celei mai inalte. Dar si celor ajunsi la ea li se recomanda o anumita rezerva in acceptarea ei. Am avea deci mai intai un apofatism ca simtire a lui Dumnezeu, care nu e vazut, si apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta inseamna ca rugaciunea in inima e o rugaciune patrunsa de o mare simtire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, parca ii strange celui ce se roaga, inima si stoarce din ea lacrimi. Gandul adunat in inima intensifica aceasta simtire de durere a inimii, caci prin el subiectul lui e chinuit intens de pacatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugeta cu toata simtirea numai la pacatele sale. Dar cugetarea la pacatele sale trebuie sa fie asociata si cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu induiosarea provocata de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simtirii inimii, a inmuierii ei, la prefacerea ei in izvor de lacrimi.

Trebuie sa stii, vazatorule, care vezi lucrurile de taina si te desfatezi de ele, ca, precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot asa sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plansul si lacrimile. Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca amandoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne castiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea harazita de ea. Plansul are ca izvor frica de Dumnezeu si intristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiasca si pe Dumnezeu. Cel dintai nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult si mai presus de fire. Cel dintai este al incepatorilor, cele de al doilea, ale celor ajunsi la desavarsire prin har.

Aici se face deosebire intre plans, sau tanguire, care e produs mai mult de gandul la pacate, si intre lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea doua sunt totusi total separate. In lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uita pacatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar in plansul pentru pacate nu lipseste total increderea in mila iertatoare a lui Dumnezeu.

Cinci sunt lucrarile linistii: rugaciunea, sau pomenirea neincetata a lui Iisus, introdusa prin respiratia in inima, fara nici un fel de gand, ceea ce se izbuteste prin infranarea deobste a pantecelui, a somnului si a celorlalte simturi, inauntrul chiliei, cu ajutorul smereniei.

Inainte s-a vorbit totusi de introducerea unui gand in inima. Dar acela a fost gandul la pacate, sau la mila lui Dumnezeu. Gandurile care nu trebuie introduse in inima sunt gandurile la lucrurile din afara, trebuincioase hranei, placerilor, ganduri de slava, gandurile grijilor. Acestea tin mintea in afara. Gandul la pacate si la Dumnezeu o ajuta sa intre si sa ramana inauntru, in inima, si langa Dumnezeu.

Putina cantare si citire din Dumnezeiestile Evanghelii si din Sfintii Parinti si din capetele despre rugaciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie si Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte si la cele asemenea; in sfarsit, putin lucru de mana. Si iarasi trebuie sa se faca intoarcerea la rugaciune, chiar daca lucrul acesta cere o oarecare silire, pana ce mintea se va obisnui sa lepede imprastierea de la sine prin gandul la Domnul si prin neincetata consimtire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor incepatori care voiesc sa se linisteasca. Deci, unul ca acesta trebuie sa nu iasa des din chilie, sa se fereasca de orice convorbire si privire, afara de cazul unei mari trebuinte. Dar, si atunci, sa o faca cu luare aminte, cu paza si cat mai rar. Pentru ca nu numai incepatorilor, ci si celor ce-au inaintat unele ca acestea le pricinuiesc imprastiere.

Rugaciunea aceasta facuta cu luare aminte, fara gandul la ceva, prin cuvintele: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, inalta mintea in chip nematerial si cu totul negrait spre insusi Domnul cel pomenit, iar prin : ”miluieste-ma pe mine”, o face sa se intoarca la ea insasi, nesuferind sa nu se roage pentru sine. Dar cel ce a inaintat in dragoste, se indreapta prin experienta numai spre Domnul, pentru ca a luat incredintare despre lucrul al doilea (despre iertare). De aceea, Parintii nu ne dau totdeauna rugaciunea intreaga, ci unul intreaga, cum e Gura de Aur, altul pe ”Domnul Iisus”, ca Pavel, care a adaugat: ”in Duhul Sfant”, (I Corinteni 12, 39), vorbind de rugaciunea din timpul cand inima primeste lucrarea Duhului Sfant, prin care se si roaga; aceasta e rugaciunea celor ce au inaintat, desi inca nu pana la desavarsire, care este iluminarea. Iar Sfantul Ioan Scararul zice: ”Loveste pe vrajmas cu numele lui Iisus” si ”Pomenirea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta”, si nu mai adauga nimic. Dar e ingaduit si incepatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori sa se roage in minte cu o parte a ei. Sa nu schimbe insa des felul rugaciunii, ca sa nu patimeasca o imprastiere prin aceasta.

Staruind in metoda amintita a rugaciunii curate, chiar daca nu in chip curat, din pricina inchipuirilor cu care este obisnuit si a gandurilor ce i se fac piedica, cel ce se nevoieste ajunge la obisnuinta de a se ruga nesilit, de a starui cu mintea in inima si de a nu o introduce in chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urma sa sara indata de acolo si sa se roage de la sine. Aceasta este si se numeste rugaciunea inimii.

Rugaciunea inimii se numeste abia aceea care nu se face in chip silit, prin introducerea fortata a mintii in inima. Caci in acest caz mintea nu poate sta mult in inima, neavand obisnuinta statorniciei in gandul interiorizat la Dumnezeu. Rugaciunea inimii, ca staruire de la sine a mintii in inima si in gandul la Dumnezeu, din interiorul ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multa deprindere.

Ei ii premerge o anumita caldura in inima, care izgoneste gandurile ce impiedica rugaciunea curata amintita sa se implineasca in chip desavarsit. Si, asa staruind mintea se roaga neimpiedicat in inima. Iar intr-o astfel de caldura si rugaciune, dragostea fata de Domnul Iisus cel pomenit se naste in inima in asa fel incat incep sa curga cin ea din belsug si lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit.

Deci, pentru a se invrednici cineva de acestea, si de toate cele de dupa ele, pe care nu e vremea sa le spunem acum, trebuie sa se sarguiasca, cum s-a zis, sa aiba frica lui Dumnezeu inaintea ochilor, impreuna cu pomenirea lui Iisus inauntrul inimii si nu simplu in afara. In felul acesta se departeaza usor nu numai de la faptele cele rele ci si de la gandurile patimilor si sporeste pana acolo incat se umple de incredintarea dragostei lui Dumnezeu fata de sine. Dar, sa nu caute el insusi sa vada aratarea Lui, ca sa nu primeasca pe cel ce, fiind intuneric, se preface a fi lumina. Iar cand, fara sa caute mintea vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa o lepede, ci sa intrebe pe cel ce are putere sa invete, si sa afle astfel adevarul. Si daca afla pe cineva care sa-l invete, nu numai dupa cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptura, ci fiindca a patimit in chip fericit si el insusi iluminarea, sa dea multumire lui Dumnezeu. Daca nu, e mai bine sa nu o primeasca, ci sa alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am invatat si in privinta aceasta de la Parinti, chiar daca in unele scrieri ale lor arata semnele luminii amagitoare si neamagitoare.

Precum cel ce voieste sa invete a sageta, nu intinde arcul fara un semn, asa cel ce vrea sa invete a se linisti, sa aiba ca semn blandetea necontenita a inimii, netulburand si netulburandu-se niciodata pentru nimic, afara de cazul cand e vorba de dreapta credinta. Iar aceasta o poate dobandi usor, departandu-se de la toate si tacand cat mai mult. Si daca i se intampla vreodata sa nu faca asa, sa se caiasca indata si sa se ocarasca pe sine, iar pentru viitor sa ia aminte, ca sa cheme in liniste ti in constiinta curata pe Iisus, punandu-L ca inceput, cum am zis inainte. Iar inaintand pe cale, sa aiba harul dumnezeiesc odihnindu-se in suflet si nu numai asa, ci si odihnindu-i sufletul in chip desavarsit de dracii si de patimile care-l suparau inainte, si veselindu-i-l cu o veselie negraita. Caci, chiar daca il supara iarasi, nu-l mai inrauresc, fiindca nu mai e in tovarasia lor si nu mai doreste placerea de la ei. Fiindca toata dorinta unuia ca acesta s-a indreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Sau. Mai este el razboit prin ingaduinta, dar nu prin parasire. Pentru ce? Ca sa nu se inalte mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, razboit, sa tina in el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai ca invinge pe vrajmasii falosi, ci se si invredniceste de daruri mereu mai mari.
Despre rugaciune si luare aminte

Cel ce se nevoieste pe calea virtutilor trebuie sa-si dea toata sarguinta pentru a nu fi coborata inaltimea sufletului sau prin rascoala patimilor. Caci, cum ar putea sufletul, pironit jos de placerea trupului, sa priveasca spre lumina mintii inrudita cu el, cu un ochi liber? De aceea el trebuie, inainte de toate, sa se nevoiasca intru infranare, care e strajerul sigur al neprihanirii, si sa se sileasca a nu lasa mintea conducatoare sa petreaca in ganduri necurate. E nevoie, deci, de toata sarguinta omului dinauntru, ca mintea sa nu se imprastie, ci sa se pironeasca de tinta slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca sa scapam de judecata Domnului, care zice: ”Vai voua, ca sunteti asemenea mormintelor varuite, care pe dinafara se arata frumoase, dar pe dinauntru sunt pline de oasele mortilor si de toata necuratia. Asa si voi, pe dinafara va aratati oamenilor drepti, iar pe dinauntru sunteti plini de fatarnicie si de faradelege”. De aceea, e nevoie de lupta grea, si aceasta dupa lege, cu inima, cu cuvantul si cu fapta, ca sa nu primim in desert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului intiparit in ea, asa si noi sa dam omului dinauntru un chip dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, implinind, cu fapta, cuvantul spus de Pavel. Caci zice acesta: ”V-ati dezbracat de omul cel vechi, impreuna cu faptele lui si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste cu cunostinta dupa chipul Celui ce l-a zidit pe el”. Om vechi numeste toate pacatele si toate intinaciunile deosebite la un loc. ”Sa dam chip, zice, omului nou intru innoirea vietii” pana la moarte, ca sa ne facem vrednici sa zicem cu adevarat: ”Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”. E nevoie deci, de multa sarguinta si grija neadormita, ca nu cumva neimplinind ceva din cele poruncite, nu numai sa cadem de la o asa de mare rasplata, ci sa ne si supunem unor asa de infricosate amenintari. Dar, cand diavolul incearca sa unelteasca si cu multa staruinta isi sufla gandurile sale, ca pe niste sageti aprinse in sufletul ce petrece in liniste si singuratate si il aprinde dintr-odata si preface amintirile celor odata aruncate de el in statornice si greu de imprastiat, trebuie sa scapam de aceste uneltiri prin trezvie si luare aminte mai incordata, precum un atlet rastoarna planurile vrajmasilor prin paza cea mai atenta si prin agerimea trupului.

De asemenea, trebuie sa dam toata grija rugaciunii si chemarii ajutorului de sus pentru surparea vrajmasului si abaterea sagetilor lui. Asa ne-a invatat Sfantul Pavel, zicand: ”Peste toate luand pavaza credintei” si celelalte. Caci cand sufletul, molesindu-si staruinta si incordarea cugetarii, da drumul amintirilor intamplatoare ale unor lucruri la nimereala, atunci, cugetul purtat in chip nestrunit si nepriceput spre aceste amintiri si indeletnicindu-se tot mai mult cu ele, schimba unele inchipuiri inselatoare cu alte inchipuiri inselatoare si adeseori sfarseste in stricaciunea unor cugetari nerusinate si nesocotite.

Dar, aceasta nepasare si imprastiere a sufletului trebuie indreptata si vindecata printr-o mai stransa si mai incordata luare aminte a cugetului si acesta trebuie facut sa se indeletniceasca pururea cu cele bune. Caci inteleptul adevarat, avand trupul locas sigur si camara de cugetare pentru suflet, fie ca se afla in targ, fie in adunare, fie la munte, fie la camp, fie in mijlocul unei mari multimi, ramane statornic in manastirea sa naturala, adunandu-si mintea inauntru si cugetand la cele cuvenite lui. Fiindca trandavul, chiar sezand acasa poate rataci in toate partile prin gandurile de afara, iar cel ce se afla in targ, dar vegheaza, e ca in pustie, intors numai spre sine si spre Dumnezeu si neprimind prin simturi tulburarile ce vin sufletului de la lucrurile vazute.

Drept aceea, cel ce se apropie de Trupul si Sangele lui Hristos, in amintirea Celui ce a murit si a inviat pentru noi, trebuie nu numai sa se curete de toata intinaciunea trupului si a duhului, ca sa nu manance si sa nu bea spre judecata, ci sa-si vadeasca in sine limpede vointa Celui ce a murit si a inviat pentru noi, prin aceea ca nu se curata numai de tot pacatul, ci si moare pacatului si lumii si vietuieste lui Dumnezeu. Dintre gandurile rele, unele nu intra deloc in sufletul nostru, daca ne ingradim cu multa sarguinta; altele se nasc inauntru si se odraslesc din pricina lenevirii noastre. Dar daca punem mana pe ele din vreme, le inabusim degraba si le ingropam. Altele, insa, se nasc si cresc si trec in faptele rele si strica toata sanatatea sufletului nostru, cand am ajuns la multa trandavie. Daca nu facem primul lucru, e bine sa facem al doilea lucru si anume ca gandurile ce au patruns odata sa le alungam degraba si sa nu le ingaduim sa zaboveasca mai mult, ca sa nu ne faca launtrul rau. Iar daca ajungem cu trandavia pana aici, exista, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, o tamaduire si pentru aceasta trandavie, si multe leacuri a pregatit bunatatea cea negraita si impotriva unor astfel de rani.

Te indemn, deci, cata vreme esti in trup, sa nu dai drumul inimii. Caci precum plugarul nu se poate increde in vreun rod crescut in ogorul lui, fiindca nu se stie ce se va alege de el, inainte de a-l inchide in hambarele lui, asa nici omul nu poate da slobozenie inimii lui atata vreme cat are suflare de viata. Si, precum omul nu stie ce patima ii va iesi in cale, pana la ultima lui rasuflare, asa nu-i este ingaduit monahului sa dea drumul inimii pana mai are rasuflare; ci trebuie sa strige pururi catre Dumnezeu, cerand imparatia si mila Lui. Caci, stiind vicleanul sigur ca cel ce se roaga sigur ca cel ce se roaga fara imprastiere lui Dumnezeu, va putea izbandi multe, se sileste sa imprastie mintea, folosind pricini intemeiate sau neintemeiate. Dar, noi stiind aceasta, sa ne ostim impotriva dusmanului nostru; si cand stam la rugaciune si plecam genunchii sa nu ingaduim nicidecum nici unui gand sa intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stanga, nici scris, nici nescris, afara de cererea catre Dumnezeu si de iluminarea si de raza de lumina ce-i vine partii conducatoare a sufletului din cer.

Dar de multa lupta si e multa vreme e nevoie in rugaciuni, ca sa aflam starea netulburata a cugetului, care e ca un alt cer in inima, unde locuieste Hristos, precum zice Apostolul: ”Nu stiti ca Hristos locuieste in noi?”. De vrea cineva sa vada starea mintii sale, sa se pazeasca pe sine de toate gandurile si, atunci, mintea sa se va vedea pe sine asemenea culorii ceresti a safirului. Nu va vedea insa mintea locul lui Dumnezeu(in sine, pana nu se va ridica mai sus decat toate intelesurile din lucruri, pana nu se va dezbraca de patimi, care o leaga prin intelesuri de lucrurile sensibile. Si patimile le va alunga prin virtuti iar gandurile simple prin vederile duhovnicesti. Si aceasta iar prin aratarea luminii insasi.

Mintea isi castiga transparenta pentru Dumnezeu cand se elibereaza de toate gandurile lucrurilor, care o ingusteaza si-i acopera fiinta. Mintea eliberata de ganduri isi descopera nehotarnicia ei, adancul ei fara hotar in Dumnezeu ca cel nesfarsit, care nu se poate arata decat in acest adanc potrivit Lui insusi. Dumnezeu nu poate lua loc intr-o minte ingustata, caci in acest caz e ingustat si El. iar un Dumnezeu ingustat intr-o notiune scolastica nu mai e Dumnezeu. De aceea mintea, vazandu-se pe sine asa cum este, vede in ea totodata pe Dumnezeu.

E folosita aici deosebirea pe care o face Sfantul Maxim intre gandurile simple ale lucratorilor si gandurile asociate cu o patima, sau cu dorinta de a avea acele lucruri, de a se indulci de ele. Patimile ca forme ale egoismului sunt alungate prin virtutile ca forme ale renuntarii la sine, iar gandurile simple ale lucrurilor prin ”contemplatie” in Duh, care vad prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor ce depasesc chipurile lucrurilor. Dar mai sus decat ele este vederea luminii lui Dumnezeu insusi. Mai amintim ca pe cata vreme patimile ingusteaza sufletul prin caracterul lor egoist, virtutile il largesc prin tendinta lor de iubire a lui Dumnezeu si a semenilor.