Orice fiinta gaseste, in chip firesc, odihna si placere mai cu seama in lucrarea mai inalta a firii sale. Pentru aceea, de ea se bucura si de ea se alipeste cel mai mult. Deci si omul, ca unul ce are minte, si ca unul de a carui viata tine in chip firesc a cugeta, se indulceste si se impartaseste de odihna mai ales cand cugeta la cele inalte si la cele despre sine, fie ca le zice cineva acestora bune, fie frumoase. Iar aceasta se intampla cu adevarat cand are pe Dumnezeu in minte si cugeta la insusirile Lui, pentru ca El este fiinta cea mai inalta, cugetata cu mintea si mai presus de minte si iubeste in chipul cel mai inalt si mai presus de minte pe om si-l cinsteste cu cinstirile cele mai inalte si cu bunatatile mai presus de minte ale Sale; si aceasta pentru vesnicie.

Toate cele ce sunt si au primit miscarea de la Cel ce le-a facut, potrivit cu ratiunea si cu firea lor, deci si mintea. Dar miscarea mintii tine pururi, ceea ce inseamna ca e fara sfarsit si fara hotar. Deci e impotriva vredniciei si a firii ei, sa se miste in chip marginit si hotarnicit. Iar aceasta se intampla cand se misca intre cele marginite si hotarnicite. Caci nu se poate ca obiectul sa fie marginit si hotarnicit, iar miscarea mintii privitoare la el sa inainteze la nesfarsit. Deci miscarea neincetata a mintii are nevoie de un obiect nesfarsit si nehotarnicit spre care sa se miste potrivit cu ratiunea si cu firea ei. Dar nesfarsit si nehotarnicit cu adevarat nu este nimic, afara de Dumnezeu, care este Unul prin fire si in intelesul propriu. Deci mintea trebuie sa se intinda spre Unul cel nesfarsit si propriu-zis, adica spre Dumnezeu si spre El trebuie sa caute si sa se miste. Caci aceasta tine de firea ei.

Mintea, fiind pururea in miscare, are nevoie propriu zis de un obiect cu care sa se ocupe fara sfarsit. Acest obiect trebuie sa fie el insusi nesfarsit, nehotarnicit. Ca atare el trebuie sa fie acel Unul, care are in El totul. Caci daca ar fi unul din multe, n-ar putea fi nemarginit. In acest caz mintea ar trebui sa treaca vesnic de la unul la altul si niciodata nu si-ar gasi un obiect pe masura miscarii ei nehotarnicite. Deci niciodata nu s-ar putea odihni cu miscarea ei nesfarsita in Cel nesfarsit. Desigur, intre odihna si miscarea nesfarsita pare o contradictie. Dar aceasta se impaca atunci cand mintea patrunde in Cel nesfarsit. Atunci ea a ajuns si in miscarea ei nehotarnicita si in odihna ei. Nesfarsirea miscarii si-a gasit nesfarsitul de la care nu mai trebuie sa treaca la altceva; in El si-a gasit odihna. A ajuns in acea ”miscare stabila”, sau ‘’stabilitate mobila”, de care a vorbit Sfantul Grigorie de Nyssa. Acest ”obiect” nu mai e obiect propriu zis. Caci obiectul e posedat de intelegere, deci e limitat. ”Obiectul” infinit al mintii e subiect: e Subiectul suprem dumnezeiesc. In general un subiect e inteles cu adevarat de un alt subiect; numai intre ele se realizeaza o intelegere. Pentru ca numai prin subiectul celalalt se intelege un subiect pe sine insusi fiind ajutat de acela sa se inteleaga. Obiectul nu poate fi inteles prin el insusi. Apoi ma lasa in intuneric. Nu ma ajuta sa ma inteleg. Dar in intelegerea altui subiect, inaintez totodata la nesfarsit, cu deosebire in intelegerea Subiectului dumnezeiesc. In El ma odihnesc, pentru ca nu trebuie sa trec la altceva si altceva; si totusi inaintez in intelegere. Caci niciodata nu-L epuizez in intelegere si nu ma epuizez in intelegerea mea. Iar intelegandu-L pe El, inteleg si obiectele.

Nesfarsite si nehotarnicite sunt si cele contemplate in jurul lui Dumnezeu. Dar nici in acestea nu-si gaseste mintea desavarsit bucuria ei. Caci cauta pe ”Cel din care”. Fiindca oricine se bucura in chip firesc de cel asemenea lui. Deci mintea fiind una dupa fire, macar ca e multe dupa actele intelegerii, intinzandu-se si miscandu-se spre Dumnezeu, Cel Unul dupa fire, dar multe dupa lucrare, nu se poate bucura deplin, inainte de a patrunde prin Duhul in Cel Unul nemarginit prin fire, trecand de la cele multe.

Inca Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Maxim Marturisitorul au spus ca Dumnezeu este de nesfarsite ori mai presus de infinitatea Sa si de toate insusirile Sale infinite. Dar autorul scrierii de fata precizeaza ca: faptul ca Dumnezeu e mai presus de insusirile Lui se explica prin aceea ca El e Cel ”din care” sunt acestea. El e subiectul lor.

Numai in Dumnezeu cel Unul, asadar, se poate bucura mintea deplin. Caci fiecare din existente se bucura de ceea ce-i este propriu in chip firesc. Dar propriu mintii in chip firesc este sa se miste, sa se intinda, sa ajunga si sa se bucure deplin in Dumnezeu, Cel singur Unul in chip simplu si nehotarnicit.

Toata miscarea celor create, deci si a mintii, se grabeste spre oprire si linistire si cauta sa ajunga la stabilitate si la odihna in ea. Caci tot ce e creat isi creat un sfarsit si o odihna. Dar mintea este singura dintre cele create, care, miscandu-se intre ele, nu poate sa se impartaseasca de oprire si de linistire. Caci, ceea ce e creat, ajungand la sfarsitul potrivit lui, odata ce a si inceput, miscarea fara sfarsit a mintii ramane, pe drept cuvant ca atare si cere ceva spre care sa se miste fara sfarsit. Ea nu se va linisti si nu-si va putea ajunge tinta, sau nu va avea in sine o miscare fara sfarsit, cum s-a zis inainte, daca se inchide intre cele hotarnicite si marginite. Dar aceasta e departe de firea mintii, care, in chip vadit, este pururi miscatoare. Deci nu este propriu sa-si afle linistirea sau stabilitatea in cele create. Dar unde ar putea mintea sa se foloseasca de ceea ce este propriu, adica sa ramana stabila in miscare si sa se linisteasca in acest inteles si sa fie in pace si sa primeasca o adevarata simtire de odihna, daca nu ajunge in Cel necreat si necircumscris.

Mintea nu se poate folosi de ceea ce-i este propriu, adica de miscarea ei fara sfarsit, care trebuie sa fie in acelasi timp o odihna, decat in Cel nehotarnicit, da la care nu trebuie sa treaca mai departe, deci in care se odihneste, sau s-a stabilizat, dar in acelasi timp se si misca spre tot mai multa intelegere. Numai in El ”e stabila prin miscare”, sau ‘’se misca in stabilitate”.

Iar acesta este Dumnezeu care este Unul in inteles propriu si mai presus de lume. Deci mintea trebuie sa ajunga prin miscare in acest Unul si necircumscris (nemarginit), ca sa-si afle linistea sa fireasca si sa-si dobandeasca odihna intelegerii, dupa cum se cuvine. Caci, nici o minte ajunsa in acel Unul, nu va mai fi lipsita nicidecum de stabilitatea prin Duhul, de odihna minunata, de nesfarsitul care e sfarsitul tuturor, si de miscare. Fiindca a ajuns la Cel nehotarnicit, nemarginit, necircumscris, fara chip, fara infatisare si cu totul simplu. Iar acesta este Unul, de care s-a spus, adica Dumnezeu.

”Odihna intelegatoare” are fie intelesul de odihna opusa celei trupesti, fie intelesul de odihna intelegerii. Caci in Dumnezeu e satisfacuta setea mintii dupa intelegerea tuturor, desi inainteaza in acelasi timp in aceasta intelegere. In unirea cu Cel iubit, Il inteleg deplin si totusi inaintez mereu in intelegerea Lui.

V

In trei moduri ajunge mintea la vederea lui Dumnezeu: miscandu-se de la sine, miscata de altul si pe cale mijlocie. Miscarea de la sine se savarseste numai de catre firea mintii, folosindu-se de vointa sa prin imaginatie. Sfarsitul acestui mod este contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu, pe care si le-au imaginat si invatatii elinilor in oarecare fel. Al doilea mod este mai presus de fire si se infaptuieste numai prin vointa si iluminarea lui Dumnezeu. De aceea, mintea se afla, in acest caz, cu totul sub puterea lui Dumnezeu si e rapita spre descoperiri dumnezeiesti si gusta din tainele negraite ale lui Dumnezeu si vede cum se vor implini cele viitoare. Iar modul aflator la mijlocul acestora, e o impreunare in oarecare masura a amandurora. Intrucat se infaptuieste prin voia si imaginatia proprie a mintii, e la fel cu modul miscarii de la sine. Dar se impartaseste de cel al miscarii prin altul, intrucat mintea se uneste, prin iluminarea dumnezeiasca, cu sine insasi si vede, dincolo de unitatea sa, in chip negrait, pe Dumnezeu. Caci, atunci, iese afara din toate cele ce se vad si se zic in jurul lui Dumnezeu, nemaivazand nici izvorul binelui sau indumnezeirea, nici intelepciune sau altceva dintre cele dumnezeiesti, ci umplandu-se de lumina duhovniceasca si de bucuria adusa de focul dumnezeiesc amestecat cu iubirea.

Primul mod al vederii lui Dumnezeu e cel natural. Acesta e propriu zis o contemplare a insusirilor lui Dumnezeu prin cugetare care se foloseste oarecum si de inchipuiri. Al doilea e modul mai presus de fire, pricinuit in minte exclusiv de luminarea dumnezeiasca. Aceasta rapeste mintea la vederea si gustarea tainelor dumnezeiesti si la cunoasterea celor viitoare. Al treilea mod e un amestec din cele doua anterioare. Catafaticul (afirmativul) se imbina cu apofaticul (cu negraitul). Cugeta si mintea dar e ajutata si de Duhul Sfant sa vada in cele cunoscute cu mintea cele ce depasesc intelegerea. Acest mod de vedere al lui Dumnezeu depaseste cunoasterea intelectuala a insusirilor lui Dumnezeu, intrucat intelegerea omului patrunde la experienta luminii plina de intelesuri, dar si mai presus de intelegere, care iradiaza din Dumnezeu, si se umple de bucuria pricinuita de focul dragostei lui Dumnezeu.

V

Nimic din ceea ce a creat nu e unul in chip desavarsit, caci nu e greu de vazut ca fiecare se deosebeste de fiecare, printr-o oarecare insusire proprie. Dar, intrucat sunt create, nici una nu se deosebeste de nici una, fiecare avand inceput si sfarsit, aflandu-se sub fire si nefiind propriu zis una in chip simplu. ”Unul” este cu adevarat numai Cel Necreat, intrucat e simplu, fara de inceput, fara de sfarsit, nehotarnicit si, de aceea, nemarginit. Iar acesta e Dumnezeu.

Numai privind spre Acesta, prin impartasire de duhul de viata facator, mintea isi primeste si ea, zi de zi, cresterea cuvenita ei, intarindu-se in unitatea, simplitatea si in stea ei de indumnezeire.

Unitatea si simplitatea mintii se mentine si se intareste si ea numai prin Dumnezeu, prin privirea la Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind Unul si nehotarnicit, mintea privindu-L nu se imparte intre diferite obiecte, nu se sfasie in lucrarea ei. In acest inteles Dumnezeu este izvorul si sustinatorul unitatii sufletului. Dar prin aceasta sufletul in acelasi timp creste, caci in unitatea lui se aduna nu numai toate puterile si lucrarile lui, ci si puterea lui Dumnezeu i se comunica tot mai mult, in comuniunea ce o are sufletul cu El.

Se stie sigur ca, in afara de Unul si de privirea in Duh spre El, nu se poate avea o minte tot mai buna. Aceasta, pentru ca mintea s-a imprastiat, slabita de lumea mult impartita si de patimi, si are nevoie de o putere mai presus de lume si de privirea spre ”Unul” mai presus de fire pentru ca, rapita fiind de cele impartite, sa iasa afara din patimi si din dezbinare si sa dobandeasca chipul dumnezeiesc.

Privind spre Unul cel mai presus de fire, adica de creatiunea compusa, mintea e rapita de la privirea celor compuse si multiple, sau iese din ele si ia ”chipul” Unuia cel nehotarnicit, devenind ea insasi una si nehotarnicita, sau actualizand aceasta calitate a ei.

De aceea si Domnul roaga pe Tatal, ca sa fim si noi credinciosii, una in Tatal si Fiul insusi prin Duh. Una, cum si Ei sunt una, (nu in intelesul credintei gresite a lui Sabelie), ca sa fim facuti desavarsiti, cum trebuie, atat prin harul Duhului unificator, cat si prin privirea unitara, in Dumnezeu cel Unul.

Aceasta ne este in chip limpede adevarata imbunatatire si aceasta este sfarsitul, adevarata si singura noastra odihna. De aceea pizmasa si de oameni uratoarea ceata draceasca, impartind in chip necuvenit credinta, prin nascocirea multor dumnezei, a risipit in chip neamagitor unitatea mintii si nu a lasat-o sa aiba imaginea ”Unului mai presus de lume”. Aceasta, pentru ca, prin sadirea inchinarii la multi dumnezei si prin privirea si slujirea lor, sa induplece mintea sa se miste impotriva firii ei si sa faca sa pofteasca tot felul de patimi si minciuna in loc de adevar si virtute. De aceea, indeamna Duhul Sfant prin proorocul, zicand: ”Veniti la El (adica la Unul) si va luminati” (Psalmi 33, 6); iar in alt loc: ”Eu sunt Dumnezeu cel dintai si eu dupa aceea, si afara de Mine nu este alt Dumnezeu” (Isaia 41, 4; 44, 6); si iarasi: ”Asculta Israele, Domnul Dumnezeul tau Domn Unul este” (Deuteronom 6, 4). Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu imparte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevarat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul, in fiinta, putere, vointa, lucrare si in toate celelalte insusiri fiintiale. Asadar, a sluji unitatii lui Dumnezeu, a privi si a te aduna cu toata puterea spre ea, iesind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu si imbunatatire a mintii, precum si cale de aflare a adevarului si rod al dragostei dumnezeiesti si al indumnezeirii.

Daca multa impartire este minciuna, iar Unul este adevarul, mintea care se inalta in Duh spre Unul, spre Cel mai presus de lume, spre Cel ridicat peste toate, spre Cel din care sunt cele multe, se inalta spre Adevarul insusi. Si daca mintea nu poate ajunge libera de patimi, de nu o elibereaza adevarul, e vadit ca mintea se face libera de patimi cand se indreapta si se inalta intr-un chip unic spre Unul cel mai presus de lume. Deci, mintea e ajutata in dobandirea nepatimirii, a starii indumnezeite si a infierii dumnezeiesti, cel mai mult de libertate, si nicidecum de robie.

Patimile arata robia sufletului. Nepatimirea e semnul libertatii lui. Nepatimirea deschide sufletul pentru Dumnezeu. Iar in Dumnezeu e libertate. Dumnezeu e largimea nehotarnicita, care da sufletului putere sa se largeasca la nesfarsit, sa nu ramana lipit de un lucru marginit, sa nu se lipeasca pe rand si fara voie de ele. Aflandu-se in Dumnezeu, sufletul e deschis totului, e deschis adancului fara fund, sau inaltimii nemarginite de nimic. Nimic nu opreste mintea sa se intinda, sa creasca in continutul ei, sa imbratiseze totul.

De aceea ”robul, zice, nu stie ce face Domnul sau” (Ioan 15, 15). Dar, daca nestiinta e proprie robului e vadit ca cel ce s-a impartasit de libertate, cunoaste tainele Tatalui si i se ingaduie sa urce bine si frumos spre vrednicia infierii. Caci, precum a nu sti inseamna in chip vadit opusul lui a sti, asa si legea robului e opusa in chip hotarat celei a fiului. Si daca cel ce nu stie e rob, cel ce stie nu este nicidecum rob, ci slobod sau, mai bine zis, fiu. La fel, daca Duhul adevarului elibereaza, prin insusi acest fapt face fii ai lui Dumnezeu pe cei in care Duhul se afla. ”Cati sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu, zice, sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14). Deci, daca a cauta spre ”Unul” cel mai presus de lume, inseamna a cauta adevarul, iar adevarul daruieste libertatea si libertatea este semnul vadit al infierii dumnezeiesti, si daca nimic nu este mai mare ca acest har al infierii si nimic altceva nu e socotit mai potrivit firii rationale, atunci e foarte rational si cat se poate de necesar ca mintea sa tinda, sa caute, si sa se adune, purtata de Duhul, cu toata puterea, spre Unul cel mai presus de lume, adica spre Dumnezeu.

Daca cele cauzate si rationale tind prin fire spre cauza si o cauta intorcandu-se spre ea, si daca toate au drept cauza pe Dumnezeu, de la care e si mintea, iar Dumnezeu este varful si Unul in chip simplu, urmeaza ca mintea prin fire tinde si cauta spre Cel ce e in varful si Unul in chip simplu, intorcandu-se spre El ca spre cauza ei.

Unirea dumnezeiasca mai presus de minte cu sufletul este cel mai inalt dintre bunurile dorite. Dar pentru unirea dumnezeiasca este nevoie de asemanarea cu Dumnezeu. Iar pentru asemanarea cu Dumnezeu, este nevoie de lucrarea mintii, adica de contemplatie. Caci aceasta este proprie si lui Dumnezeu, si de la ea i s-a dat lui Dumnezeu numele. Deci contemplarea urca drept la intelegerea lui Dumnezeu. Caci Dumnezeu trimite de pretutindeni mintii vazatoare ca un fel de raze si mintea vazatoare are pe Dumnezeu ca tinta. Iar Dumnezeu este Unul cel mai presus de lume.

Pe de alta parte, este in firea mintii sa se faca in fapt asemenea cu ceea ce vede. Aceasta o arata si glasul de Dumnezeu cuvantator al Sfantului Grigorie, care zice ca ”mintea vede si patimeste stralucirea lui Dumnezeu”. Caci, ceea ce a vazut mintea, aceea a si patimit, intrucat s-a facut asemenea. ”Mintea se coloreaza, zice Petru din Damasc, dupa cele ce le vede”. Si precum privind la cele impartite si felurite, se imparte si se face felurita, asa inaltandu-se la privirea Unului simplu si mai presus de lume, se face una, cum am spus mai inainte. Iar fiindca, ajungand in Unul, vede pe Cel fara de inceput, nemarginit, fara forma si simplu - caci asa e Unul - se face si ea fara de inceput, nemarginita, fara forma si simpla dupa lucrare. Si patimind acestea si preschimbandu-se astfel, se afla intr-o asemanare cu dumnezeirea, pe cat e cu putinta. Si asa se suie la cel mai inalt dintre toate bunurile dorite, la unirea dumnezeiasca mai presus de minte si negraita, care este cea mai inalta tinta voita de Dumnezeu. Dar, pentru aceasta mintea trebuie sa se incordeze cu toata puterea spre a se grabi si a nazui in Duh sa ajunga la contemplarea si vederea Unului mai presus de lume.

Cand mintea este impartita intre multe, sau cel putin intre doua, e vadit ca nu vede  pe Cel ce e simplu Unul si de aceea este hotarnicita, marginita si intunecata. Caci asa sunt cele ce nu sunt cu totul simple. Dar, cand ajunge intr-o atingere fara pipaire cu Unul cel adevarat, cunoscandu-L printr-o vedere intelegatoare in Duh, fara ajutorul ochilor, se face fara de inceput, nesfarsita, nehotarnicita, fara chip si forma, se imbraca cu negrairea si se deprinde cu tacerea uimirii, se umple de bucurie si patimeste cele negraite. Dar sa nu socotesti ca spun ca se face fara de inceput, nesfarsita si nehotarnicita dupa fiinta, ci dupa lucrare, pentru ca ceea ce se preschimba nu e fiinta mintii, ci lucrarea. Caci daca s-ar preschimba mintea dupa fiinta cand vede si patimeste indumnezeirea, sau cand se indumnezeieste spre vederea lui Dumnezeu, ar fi ea insasi Dumnezeu dupa fiinta. Dar, asa ceva nu este nici macar vreunul dintre ingeri, ci numai singurul, supremul si unul Dumnezeu este Dumnezeu dupa fiinta. Daca, prin urmare, e absurd sa spunem ca mintea se indumnezeieste dupa fiinta, ramane sa zicem ca patimeste aceasta prin lucrarea vederii insasi. Deci, nu are in fire sa se prefaca fiinta sa, ci lucrarea. De altfel daca mintea se preschimba in chip firesc, cum s-a zis, dupa cele ce le contempla, dar nu contempla catusi de putin fiinta dumnezeiasca, ci lucrarea, nu se va preface nici ea dupa fiinta, ci dupa lucrare.

Toate unindu-se in chip firesc in Duhul, impartirea inseamna o cadere din Duhul. De aceea, si mintea cand se imparte in lucrarea ei, este in afara de petrecerea in El dupa har. Iar aceasta o sufera privind lucruri felurite. Caci nu poate avea neimpartirea privind lucruri felurite. Fiindca, daca ar presupune cineva ca se poate aceasta, nu ar putea explica usor de ce mintea linistita e alta decat mintea tulburata. In acest caz mintea celor purtati de Dumnezeu s-ar arata asemenea celei tulburate de neoranduiala patimilor, ceea ce e absurd. Deci, mintea facandu-se dupa lucrare asemenea cu ceea ce priveste, in mod necesar privind la cele compuse, se face si ea felurita si, cazand din simplitate, nu poate sa-si pastreze neimpartirea. Iar aflandu-se impartita, e mai putin decat toate curata de pacat, odata ce insusi faptul de a se imparti e socotit pacat de cei ce pot sa patrunda in aceste lucruri. daca, prin urmare puterea intelegatoare a mintii cere sa guste, prin privire spre Unul suprem si mai presus de lume, intr-o simtire intelegatoare, in chip unitar, Binele cel mai presus de fire, cand petrece in impartire, cade in afara de har.

De aceea, trebuie sa ne prindem de Unul cel mai presus de lume si sa cautam la El singur cu tot sufletul, daca vrem sa scapam de impartire si instrainare. Dar, nu numai atat ci chiar daca mintea ar privi spre un singur lucru, daca acesta ar fi creat, nu ar putea izbuti sa se faca neimpartita. Caci unul creat nu se poate numi propriu zis simplu, odata ce este hotarnicit, compus si circumscris; si de aceea, nici nu are dreptul sa fie numit in chip simplu Unul. Iar mintea atintindu-si privirea spre el, nu va avea lucrarea sa simpla si unica. Caci privirea ei va fi hotarnicita si circumscrisa si compusa, cum este si ceea ce e contemplat de ea.

Nu numai cand priveste spre multe mintea e impartita si deci tulburata, ci si cand priveste spre un singur lucru, dar creat. Caci un lucru creat, fiind marginit, nu poate absorbi mintea intreaga in privirea lui, ci raman in ea mari rezerve neangajate in aceasta privire, rezerve care protesteaza impotriva angajarii mintii, impotriva preocuparii ei de acel singur lucru, producand in om o sfasiere. E o sfasiere pe care o experiaza aproape permanent fiecare din noi. In nici un lucru nu gasim totul. De aceea cu o alta parte din fiinta noastra tanjim spre altceva. Mai ales nu gasim totul cand il privim cand stand de sine. El ramane atunci si neexplicat. El e potential compus macar prin faptul ca e legat de temeiul ultim al tuturor, de Dumnezeu. Numai Dumnezeu e explicabil prin Sine, fiind si cuprinzand totul. Dar fiecare lucru se arata compus si prin faptul ca e hotarnicit. Caci orice margine implica constiinta a ceva dincolo de margine. De aceea nici un lucru nu e in chip simplu Unul. Caci necuprinzand toate, presupune ca dincolo de el, alaturi de el, sunt si altele. Dar Unul adevarat nu poate fi nici un fel de temelie imanenta a totului in sens panteist. Unul in acest sens e silit de legea sa interioara sa se diversifice, deci are in sine multiplicitatea in mod potential. El e natura, nu e subiect. El e identic cu multiplul ce iese din el. dar nu e asa Subiectul dumnezeiesc si de aceea nici subiectul uman, facut dupa chipul Lui. Energiile divine nu sunt una cu fiinta divina, iar pe de alta parte ele nu sunt nici una cu lumea. Aceasta e creata prin energii, nu emanatie a lui Dumnezeu. Pericolul panteismului paste teologia occidentala, care nu face o deosebire intre energiile necreate si creatie. Subiectul uman poate ramane sau redeveni si el unul, pentru ca se bucura de un fel de ”transcendenta” fata de natura. Dar e o transcendenta creata, nu creatoare. Insa se poate considera ca participand la transcendenta pentru ca tinde sa se ridice peste lumea creata si numai in lumea necreata isi gaseste implinirea. subiectul uman actualizeaza in mod constient nehotarnicirea sa si poate trai in nesfarsirea subiectului divin, pentru ca s-a facut asemenea cu El prin primirea energiei Lui necreate, fiind capabil sa o primeasca.

Ca atare va cadea din harul dumnezeiesc, care o va face simpla, fara de inceput si necircumscrisa. Si va fi in afara de Unul cel ascuns si mai presus de intelegere. De asemenea, se va lipsi de slava sa, care este bucuria de a fi obarsia unica si fara de inceput a lucrarii, bucuria de nehotarnicire, de simplitate, de a fi ajuns fara chip si unitara. Si nu va ajunge sa patimeasca in sine intiparirea frumusetii mai presus de fire atotnegraita. Drept aceea, se cuvine ca mintea sa caute si sa tinda spre Cel fara de inceput, este simplu, nehotarnicit si cu adevarat Unul si de acolo sa se grabeasca a se face luminata si a se impreuna cu unitatea de obarsie, care aduna toate si, ca urmare, cu sine insasi. Prin aceasta, nu numai ca va fi iubita de Cel Prea Bun, ca una ce s-a facut asemenea, cat ii este cu putinta, cu nehotarnicia si simplitatea Celui fara chip si fara forma, ci va putea si sa iubeasca frumusetea dumnezeiasca si mai presus de frumusete si de fire, ca una ce este inaltata, cum s-a zis, spre asemanarea cu ea. Caci, daca in cel asemenea obisnuieste sa se nasca o dispozitie iubitoare fata de cele asemenea, e vadit ca mintea va fi iubita si va iubi pe Dumnezeu, fiindca ceea ce este asemenea, este asemenea unuia asemenea si precum asemanarea isi are complimentul ei care ii corespunde, tot asa cine iubeste este iubit la randul sau. Iar o impreuna patimire mai mare ca aceasta intre Dumnezeu si suflet, nu exista.

Fiecare dintre fapturile existente se bucura de cele proprii ale sale si se odihneste in chip natural in ele. Dar ele toate au preexistat mai inainte dupa cauza, in cauzatorul cel atotoriginar. De aceea, mintea va ajunge in chip firesc la bucuriile adevarate si va avea fericirea netrecatoare si se va odihni desavarsit, cand, strabatand si lasand in urma toate, se va intinde la cauza aceea originara, unica si cu totul prima si va ajunge, printr-o intoarcere intelegatoare, acolo de unde au luat fiinta toate inceputurile, mijlocurile si sfarsiturile tuturor; la cauza in care si-au avut de mai inainte temeiul si sunt tinute toate si prin care sunt duse spre tinta proprie cele ce se desavarsesc; la cauza pentru care dobandesc patimirea cea buna cele ce se impartasesc de aceasta buna patimire si de catre care a fost zidita si mintea insasi, asa cum este. Caci, in oarecare chip, mintea intorcandu-se spre cauza proprie a tuturor, se intoarce spre sine insasi, intrucat cauza aceea este prototipul ei. De fapt, fiecare se iubeste pe sine in chip firesc si mai ales mintea patimeste de aceasta iubire.

Patimirea cea buna e patimirea fericirii si a iluminarii, a iubirii. Caci toate acestea sunt produse in noi de Dumnezeu. Chiar in viata pur pamanteasca nu dobandim fericirea numai ca un rod al actiunii noastre, ci si ca un rod al iubirii ce ni se daruieste de catre altul.

Numai pentru ca mintea, adunandu-se in Dumnezeu, se regaseste pe sine, ajutata de cauza si de modelul ei, care lucreaza in ea in mod eficient, ea, depasindu-se pe sine, experiaza, in chip paradoxal, in acelasi timp cea mai deplina fericire sau patimirea cea mai buna. Iar prin aceasta, desi ajunsa in afara de sine, realizeaza dorinta ei fireasca de fericire deplina. Mintea se iubeste mai mult decat orice faptura, pentru ca e constienta de sine.

Mintea fiind chip suprafrumos al frumusetii necuprinse a Unului cel mai presus de intelegere, cauta cu dragoste, prin intoarcere, spre cauza ei, pentru ca, precum s-a spus, privind acolo se vede pe sine si se iubeste pe sine mai presus de orice. Dar, si altfel, cei ce-si au fiinta de la cineva, simt in chip firesc o pornire de dragoste fata d acela de la care sunt, precum si invers, parintii sunt stapaniti de dragoste fata de cei nascuti din ei. De aceea, in cel ce se intoarce spre Unul, care e cauza tuturor, rasare o mare placere. Caci se intoarce, cum s-a zis, in acelasi timp spre Acela in care este si totodata spre sine insusi. Fiindca in Acela exista de mai inainte, in virtutea cauzei, toate si anume si mintea, ca una din toate, se afla in Unul cel mai presus de intelegere, ca in cauza si in modelul tuturor.

Precum din Cel ce este mai presus de fiinta, e toata fiinta, din Cel mai presus de fire, toata firea, din Cel netemporal si necompus, toate cele vremelnice si compuse si din Cel necreat toate cele create, asa din Cel fara chip s-a facut tot chipul si din Unul mai presus de lume cele multe aratate. Deci, cel ce nu se indeletniceste cu Unul cel fara chip si nu cauta spre El, atarnand oarecum de El, ci spre ceva din cele vazute in chip si zidire, acela da intaietate la ceea ce este neasemanat mai prejos de Cel ce este asezat deasupra, si se afla aproape de inchinatorii la idoli. Caci cu ce se indeletniceste cineva si spre ce nazuieste, aceea si doreste. Iar ceea ce doreste aceea il si biruieste. Si ceea ce-l biruieste, aceea il si robeste. Si astfel unul ca acesta slujeste cu adevarat zidirii in locul Ziditorului. Caci mintea fiecaruia s-a robit si slujeste lucrului spre care nazuieste si cu care se indeletniceste. Si pe acela il iubeste. Daca, deci, indeletnicirea cu altceva si privirea la altceva decat la Unul cel simplu si fara chip aduce atata lunecare, sarguinta noastra trebuie sa se indrepte spre Unul cel simplu si fara chip spre a-L cunoaste prin intoarcere si intindere intelegatoare, ca sa avem parte de comorile a toata cunostinta (II Petru 2, 9). Caci, cei ce s-au unit cu El se impartasesc de odihna sau de oprirea a toata contemplarea, de incetarea cugetarii, de tacerea mai presus de minte si de veselia de netalmacit, din multa uimire.

Daca toate cele ce exista doresc existenta, iar existenta tuturor se afla dupa cauza in Unul cel mai presus de existenta, urmeaza ca toate cele ce exista si mai ales cele rationale, daca se misca drept si cum trebuie, dorind existenta, doresc pe Unul cel mai presus de existenta.

Existenta tuturor isi are originea in Unul cel mai presus de existenta, in Cel transcendent creatiunii multiple si compuse prin firea ei. Pe de alta parte, toate cele ce exista doresc sa existe mai mult si etern. Drept urmare, toate isi cauta intarirea existentei lor si plusul de existenta in Cel mai presus de existenta. Daca nu o cauta acolo, sufera o slabire a existentei lor.

Deci, mintea care nu se intinde spre Unul cel mai presus de existenta, nici nu-L doreste pe El, se foloseste gresit si pacatos de miscare si cade din vrednicia ei, care sta in cunoasterea Unului cel mai presus de existenta si in unirea atotdumnezeiasca si mai presus de minte cu El, ca si in iubirea Lui.

Cauzele au in chip prisositor frumusetile celor cauzate. Iar cauza tuturor indeobste este Unul cel mai presus de fiinta. Deci, daca mintea s-ar alipi de ceva din cele ce sunt in urma Unului mai presus de fiinta, ca bun, sau ca vrednic de atentia mintii, si ar gresi, fara indoiala, tinta. Ea ar fi iubitoare de bine, dar nu s-ar misca spre Unul prim si propriu si mai presus de fiinta, din care sunt toate cele bune prin impartasire, ci s-ar misca, prin nepasare si nepricepere, spre cele ce se impartasesc de bunatate. Dar mintea care se cerceteaza cu succes isi intinde privirea intelegerii spre Unul cel mai presus de fiinta, cunoscand limpede ca astfel va dobandi cu prisosinta ceea ce doreste, ajungand in cauza sa prin acea privire intelegatoare. Ea va cunoaste ca nimeni nu-i daruieste bunatatile sale, sau oricare altele, decat Unul cel mai presus de fire. Caci, chiar de ar socoti ca unele din ele ii vin dintr-o putere a sa, acestea nu obisnuiesc sa ramana pururea in mintea iubitoare. Numai Sfantului Duh I s-a incredintat sa faca aceasta si sa le lucreze cum vrea, si in cine vrea, fiind Domn al firii stapanitoare si persoana a Unitatii in trei ipostasuri. Deci, spre Unul cel mai presus de fire trebuie sa se intoarca mintea. Caci la El este nu numai izvorul tuturor bunatatilor, ci si impartirea neimpiedicata a darurilor.

Mintea celor multi, zacand din nepricepere in impartire si fiind sfasiata de cele multe, nu cunoaste Binele, adica pe Unul simplu, nici nu-L cauta, nici nu se indeletniceste cu El. despre acestia zice Duhul in David: ”Multi zic: cine ne va arata noua cele bune?”. Dar nu Binele. Si, pe drept cuvant. Ingrijindu-se si trudindu-se cu multe, a uitat ca ”un lucru trebuieste”. Acest lucru, s-au partea aratata de Cuvantul lui Dumnezeu, ca cel bun, l-au trecut cu vederea sau, nesocotindu-l, sau pagubit de el fara sa se gandeasca macar ca merita sa fie cautat mai presus de toate. Iar cei ce s-au lasat povatuiti de David, ca de un pedagog, si au judecat ca trebuie sa calce pe urmele lui, zic: ”Insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne”, adica cunostinta slavei Tale celei una s-a intiparit in noi ca intr-o oglinda. Astfel norodul cel mult se bucura de bunatatile cele multe. Iar cei ce vietuiesc duhovniceste, se lumineaza de cunostinta Binelui cel Unul si simplu, fiind luminati mai presus de lume.

Se afirma o opozitie intre norodul celor multi care se bucura de placerile celor multe, dar toate putin satisfacatoare, ramanand cu mintea impartita intre ele, si intre cei putini care se desprind de ele si se concentreaza in bucuria nesfarsita de Unul cel nesfarsit de bogat.

Precum apa unui rau e mai mare cand curge unita, decat cand e despartita in multe paraie, asa si privirea mintii si miscarea si dorinta ei este mai puternica atunci cand se atinteste spre un singur lucru in chip unitar si fara impartire, si nu despartita in multe si multe feluri. Iar aceasta se intampla cand se intinde, cauta si priveste la Unul cel simplu si mai presus de lume. Caci Unul atotsimplu si mai presus de lume are cu adevarat puterea de a o aduna. Si invrednicindu-se mintea sa-L vada pe Acesta, e cu neputinta sa nu ia forma Lui, pe cat se poate, asemenea unui chip, si sa nu se faca unitara, simpla, fara culoare, fara chip, fara calitate, cu neputinta de atins, nehotarnicita, nesfarsita, fara figura si simplu una mai presus de lume, luminata de razele dragostei dumnezeiesti si mai presus de lume si incununata cu descoperirea cunostintei tainice, a tacerii si a neintelegerii mai presus de cuvant si de intelegere, desfatandu-se de o bucurie duhovniceasca si de o veselie cereasca. Caci mintea ajunsa acolo s-a preschimbat intr-o minte mai dumnezeiasca si a imbracat forma dumnezeiasca, intiparindu-se duhovniceste de Cel ce e simplu, fara chip si figura, Unul, si celelalte spuse inainte. Iar de nu i se intampla aceasta si nu patimeste o astfel de prefacere dumnezeiasca, nu a ajuns la atingerea si la intiparirea Unului cel mai presus de lume. Caci Dumnezeu este unitate unificatoare si Minte mai presus de intelegere. De aceea, mintea primeste intiparirea Lui mai presus de lume, atunci cand, deodata cu cele spuse, se face ea insasi unitate mai presus de intelegere, patimind aceasta prin intiparirea dumnezeiasca.

Unitatea sensibila este inceputul a toata multimea numerica. Iar unitatea mai presus de lume este inceputul a toata multimea vazuta si gandita si a tot ce este. Precum, deci, tot numarul isi are inceputul de la unitate, asa tot ce exista oriunde, porneste de la unul mai presus de lume, fie in calitate de cauza naturala, fie facatoare. Dar unitatea numerica, intrucat este supusa simturilor, se pune cea dintai fata de cele ce ii urmeaza ei prin fire. Caci, fiind inceputul tuturor celor numarate, simtirea numarand o pune intai pe ea. Dar cu unitatea mai presus de lume, fiindca este mai presus de minte, se petrece invers. Caci unitatea aceasta, desi e, prin fire, inainte de toate, mintea o pune dupa toate. Fiindca nici o minte n-a putut sa inceapa de la Unul cel mai presus de lume si de la El sa inainteze la cele multe. Ci, dimpotriva, de la cele multe se urca si se aduna la Acela. Acolo este necesar numarul unu simtului pentru a inainta la cele multe; astfel nu e cu putinta sa numere sau sa inainteze precum voieste. Aici, insa, sunt necesare mintii cele multe, pentru ca prin ele sa-i fie cu putinta ridicarea la Unul mai presus de lume si sa se adune in sine, neputand urca pe nicaieri prin alta parte spre inchipuirea Unului mai presus de lume.

Astfel, mintea, folosindu-se de randuiala si de calea potrivita ei, incepe de la cele multe, sfarsind la Unul cel mai presus de lume si cel mai din varf. Fiindca unul cunoscut cu simturile e usor de cuprins si usor de limitat; simtul il pune in chip natural si prin afirmare primul, cum o cere firea lui. Dar Unitatea cea mai presus de lume, cautata cu mintea, fiind mai presus de fire si scapand intelegerii, nu poate fi afirmata prima, potrivit cu firea ei, ca sa inceapa mintea de la ea, ci, mai degraba, fiind mai presus de fire, o afla mintea in chip mai presus de fire, nu la inceput, ci la sfarsit, dupa trecerea si, ca sa zic asa, numararea celor multe.

Caci, deoarece mintea are prin fire intelegerea, iar Unul mai presus de lume este neinteles in Sine si neapropiat, mintea inclina din obisnuinta spre cele multe chiar fara sa vrea, dat fiind ca, pe de o parte, ea nu se poate opri de a cugeta, iar pe de alta, nu are putere sa prinda pe Unul cel mai presus de lume si din varf. Dar, cautand spre cele multe, in fiecare vede ceva de inteles cu mintea, nu ca fiind de sine, ci ca al unui oarecare unul. Pe urma, adunand din fiecare lucru vazut intelesul care se stravede si constatand prin contemplare ca acestea conglasuiesc intreolalta si nu se impotrivesc si toate sunt ca niste flori dintr-o radacina, inainteaza de la cele multe la Unul cel mai din varf, din care sunt toate cele multe; si se aduna in chip firesc de la existentele naturale la o ordine mai presus de fire, in care vede pe Unul cel mai presus de fire si de fiinta, intrucat apartine firii mintii sa vada unitar cele mai presus de fire, prin cele dupa fire. Iar vazand mintea in chip negrait izvorul tasnitor si facator al tuturor bunatatilor si frumusetilor si desfatandu-se du Unul cel mai presus de fiinta, nu se mai intoarce de buna voie spre cele multe, desi sunt si acestea existente si bune si partase de partea cea buna.

Caci fiind in chip firesc iubitoare de bine si de frumos, mintea nu mai iese de bunavoie de la Cel mai presus de toate, decat daca e silita la aceasta de cine stie ce imprejurare. Dar, fiindca modul de a fi al celor ce exista e diferit, diferita e si privirea lor intelegatoare si diferit se ridica si mintea prin ele la Unul cel mai presus de lume si de fire. Dupa parerea mea, ea trebuie sa faca tot numai cate o mica portiune din calea ce duce la cele multe spre Unul cel mai presus de fire si lume, pentru ca, urcandu-se ca pe o scara, sa faca miscarea in chipul cel mai sigur si sa cunoasca de e vreo lipsa in ea, sau in ceea ce trebuie sa fie si daca se desfata de aceasta lipsa, si daca da, sa-si dea seama ce e gresit si ce o desparte de frumusetea aceea si o retine din urcusul spre ea, sau de la ospatul dumnezeiesc; si ce ar trebui sa faca pentru a se intoarce de unde s-a rostogolit? In felul acesta va cunoaste si pacla patimilor si transparenta inimii curate si va oglindi cunostinta adevarului, vazandu-l cum este el, si se va face partasa de vederi ceresti, va primi o simtire dumnezeiasca si nu-i va scapa cresterea sau scaderea proprie. Peste tot va cunoaste multe lucruri minunate si va intelege care este scopul linistii si al inchiderii in chilie.

Dar despre acestea din urma, voim sa vorbim chiar aici: Toate cele ce sunt se impart in create cunoscute cu simturile, in create cunoscute cu mintea si in necreate cunoscute cu mintea (inteligibile). Iar deasupra tuturor este Cel necreat si Unul mai presus de minte si de fiinta. Invartindu-se ochiul sufletului, adica mintea, intre cele dintai si privind adanc in ele dupa ce si-a ales sa se linisteasca prin nevointe, se ridica de la faptuirea in singuratate a celor cuvenite, ca de pe o treapta oarecare, la contemplarea Celui cu adevarat existent si de la indeletnicirea cu El, ca si la desfatarea de cele ceresti, la petrecerea fericita in razele adevarului si la imbogatirea fara sfarsit cu cele vesnice si la indulcirea minunata cu ele. Ba, poate ca, prin impreuna lucrarea harului, cu inaintarea vremii, va fi si rapita de la pamant si, statornicindu-se prin deprindere in lumina intelegerii, va ajunge nesimtitoare fata de cele de aici, punand stapanire pe ea Cel mai presus de minte si intiparindu-se in ea Cel ce este neasemanat mai presus decat tot binele.

Aceasta sfanta scara ce e impartita in cinci si pe care ne urcam intocmai ca pe niste trepte spre tinta ultima, nu are o distanta spatiala intre treapta si treapta, ci o deosebire, o ordine a calitatii proprie fiecaruia. Ca existente creaturile supuse simturilor si creaturile cunoscute cu mintea sunt la fel. Dar cele din urma intrec intr-o mare masura pe cele dintai, asa cum intrece mintea, simtirea, prin insusirea ei. Si iarasi, necreatele cunoscute cu mintea (inteligibile) intrec cu mult creaturile cunoscute cu mintea. Dar amandoua aceste trepte se afla intre cele ce sunt si, de aceea, necreatele cunoscute cu mintea ca existente sunt subordonate Unului necreat, mai presus de minte. De aici e vadit ca vederea si contemplarea cea mai inalta a mintii este aceea prin care se odihneste in cel ce intrece toate, dupa ce a trecut de la faptuire si a ajuns in ascunzimea aceea din ultimul varf, asezata mai presus d toate, precum cea mai smerita este aceea prin care se misca intre cele supuse simturilor, sau mai bine zis cea a omului faptuitor.

Deci mintea, fiind iubitoare de bine (frumos) prin fire, trebuie sa doreasca ceea ce e in toata privinta mai bun, nu numai ca sa-l aiba, ci si ca sa patimeasca schimbarea in mai bine, sau mai presus de minte, asa cum se cuvine, intrucat, precum s-a zis, schimbarea pe care o primeste mintea este potrivita cu ceea ce vede si cu ceea ce se desfata. Dar, deoarece nestatornicia impletita cu firea mintii nu se va departa de la ea pana mai e ziua de azi (Evrei 3, 12) si, cum se zice, pana se mai misca umbrele (Cant. Cant. 2, 17), adica pana ce nu ne vom muta de la viata de aici, care arata ca intr-o oglinda, in ghicitura si umbrit adevarul, trebuie ca atunci cand cadem de la contemplarea si vederea Unului necreat, Cel mai presus de minte, sa ne silim a ne opri la necreatele cunoscute cu mintea, care sunt cele mai apropiate de El, ca sa ne fie intoarcerea la Unul cel necreat si mai presus de lume, mai usoara.

Nazuinta adevarata a mintii sau a subiectului uman este sa ajunga inauntru Subiectului dumnezeiesc. Numai in iubirea Lui isi poate afla odihna, precum o odihna relativa isi afla subiectul omenesc in lumea aceasta, numai in ambianta unei persoane iubitoare. Orice ocupare a noastra cu bunuri si valori impersonale este o cadere intr-o stare lipsita de adevarata multumire.

Iar de cade pacla mai groasa peste minte, intunecandu-i intelegerea si aducandu-i la trandavie lucrarea contemplatiei, trebuie sa ne intoarcem la rugaciuni insotite de faptuirea din inima smerita si sa ne izbavim de intuneric prin puterea rugaciunii si prin lacrimi, facand iarasi un fel de temelie din fapturile supuse simturilor.

Faptuirea nu consta numai din fapte bune propriu-zise, ci din tot ce ajuta la curatirea noastra: rugaciune, lacrimi, frica de pedepsele vesnice, infranarea, rabdarea, smerenia, etc. Dar in toate e si o atitudine de alta intelegere a lucrurilor, de alta folosire a lor, sau mai bine zis o detasare de ele, considerate ca singura realitate.

Salasluindu-se astfel lumina intelegatoare in inima, printr-o lucrare duhovniceasca cu izvorul in ipostasul Duhului, si luand mintea cu pricepere stapanirea peste faptuire, urca ca pe un varf de munte si ca la un pisc de observatie, de unde poate sa contemple cele ce le raman celor multi nu numai nevazute, ci si necautate si neintelese. Caci fara aceasta nimeni nu se va vedea nici pe sine, nici pe Dumnezeu, macar in treacat. A vorbi acum despre aceasta faptuire, nu e, poate, cu totul in afara de scopul nostru.

Trei lucruri launtrice trebuie sa aiba sufletul in vedere pe treapta faptuirii: puterea ratiunii, mania si pofta; si trei din afara: dorinta de slava, de placere si de mai mult. Aceste doua treimi le tamaduieste sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos in trup, prin cel patru virtuti generale, adica prin intelepciune, dreptate, cumpatare si barbatie, si cu harul Domnului Iisus. Prin aceasta da minti  putinta sa se inalte neintunecata, sa priveasca cele dumnezeiesti si sa contemple pe Dumnezeu. Caci cand a fost dus Domnul Iisus in pustie de catre Duhul, avand sa biruiasca pe diavol, a tamaduit partea poftitoare a sufletului prin post; partea rationala prin priveghere si rugaciune linistita; si mania prin impotrivire in cuvant; iar iubirea de placere, de slava si de argint, intrucat flamanzind, n-a cerut, cum Il indemna diavolul, ca pietrele sa se faca paini, nici nu s-a aruncat pe Sine jos de pe aripa templului, ca sa fie preamarit de multime ca n-a patit nimic din cadere, si nici nu s-a lasat induplecat sa i se inchine aceluia, dupa ce Ii fagaduise ca va primi bogatia tuturor imparatiilor. Ci prin impotrivire manioasa, dar inteleapta si dreapta, cumpatata si barbateasca, a respins pe satana, invatandu-ne si pe noi cum sa-l infrangem in orice atac al lui.

Acelasi lucru il poate vedea si il poate cunoaste cineva si in crucea Mantuitorului. Vedem pe Mantuitorul cand se apropie vremea, ca se roaga, departandu-se de invataceii Sai. Aceasta aduce vindecarea partii rationale. Vegheaza, privegheaza si rabda cele de pe cruce. Aceasta este leac pentru partea poftitoare. Nu raspunde impotriva, nu se cearta, nu striga, macar ca este ocarat, ci se roaga pentru cei ce Il chinuiesc. Caci tine de buna folosire a maniei, ca sa doboare pe diavol prin impotrivire in cuvant. Dar oamenilor care il chinuiesc, fiindca si ei sun chinuiti de satana, le raspunde cu tacerea, cu indelunga rabdare, si cu rugaciunea pentru ei. E scuipat, primeste palme, rabda batjocuri. Aceasta este spre vindecarea iubirii de slava. E adapat cu otet, e hranit cu fiere, e rastignit, e strapuns cu sulita. Aceasta e doftorie pentru iubirea de placere. E atarnat gol pe cruce, doarme afara, e lipsit de salas, e nesocotit de toti, ca un sarac si ca un cersetor. Aceasta e omorarea iubirii de argint.

Mantuitorul a aratat, asadar, de doua ori doftoria patimilor dinauntru si din afara: cand a inceput sa se arate lumii cu trupul si cand avea sa plece din lume. De aceea cel ce priveste la El, la invatatura si la crucea Lui, facandu-se dupa cat ii este cu putinta, urmator Lui, cu intelepciune, dreptate, cumpatare si barbatie, va opri ca si El lucrarea patimilor acestora indreptate spre rau, iar prin aceasta si a tuturor celorlalte. Se va folosi de acele virtuti cum trebuie, si dupa ele de toate, si va fi barbat cu adevarat faptuitor si cat se poate de pregatit spre a cauta si a privi la Dumnezeu si a se ocupa de El, intru atintirea intelegerii.

Astfel, incepand mintea de la fapturile cele multe supuse simturilor si vazand buna lor intocmire, intelegand apoi fapturile cunoscute cu mintea (inteligibile) si mutandu-se la cele necreate cunoscute cu mintea, a urcat ca pe o scara toate patru treptele. Iar dupa acestea urmeaza negrairea, tacerea si uimirea dumnezeiasca si, scurt vorbind, privirea si contemplarea Unului mai presus de lume si unirea cea mai presus de intelegere. Aceasta este cununa linistii, bunul cel mai inalt si mai desavarsit, pe cat e cu putinta in viata aceasta, capatul adevarului, roada credintei, raza stralucitoare a slavei nadajduite, temelia iubirii, cumpana mintii, statornicia neincetata a miscarii ei, odihna neinteleasa, starea unitara, arvuna lucrarii veacului viitor, pricina unei bucurii de neinchipuit, camara pacii, stingerea cugetarilor trupesti, intoarcerea de la veacul acesta, impatimirea de cel viitor, desfacerea de viata patimasa, cresterea launtrica a nepatimirii, veselia sufletului, adunarea, odihna si paza miscarilor si puterilor sufletesti si, vorbind atotcuprinzator, cunostinta dumnezeiasca si nepatimirea.

Daca mintea se imprastie din pricina molesirii noastre, sau a vreunei imprejurari din afara, trebuie sa avem grija sa o aducem iarasi la bunul ei propriu, care este contemplarea prin lepadarea patimii ce s-a asezat ca o piedica si abate mintea de la scopul ei. Trebuie sa bagam de seama cat e de departe de la bunul cel mai inalt si pentru ce. Sa vedem, oare privirea e indreptata spre fapturile supuse simturilor, sau spre fapturile cunoscute cu mintea (inteligibile), sau spre cele necreate cunoscute cu mintea? Sau e despartita de Unul cel mai presus de lume, Cel singur adevarat si mai presus de orice unu, prin ganduri desarte, sau de vreo trebuinta oarecare? Si, cunoscand aceasta, sa inlaturam piedicile ce stau la mijloc, ca iarasi sa revina, in chip unitar, cum cere randuiala insasi, la contemplarea si vederea Unului mai presus de lume. Caci, aflandu-se mintea in afara de Unul cel mai presus de lume, necreat si mai presus de minte, zace in impartire si n-a ajuns la binele propriu zis, chiar daca se misca bine. Fiindca binele din varf este Unul cel mai presus de minte si de fiinta, necreat si simplu. Si acesta este sfarsitul cel mai inalt spre care tinde mintea. Si miscandu-se mintea in chip sanatos, urca acolo prin cele spuse si patimeste unirea mai presus de minte.

Odata ridicata mintea in tinutul ascunzimii dumnezeiesti, ea pastreaza in mod natural tacerea, fiind unita cu simplitatea si deci in chip unitar cu Unul cel mai presus de intelegere si luminata prin impartasirea de Duhul. Caci, ce ar si avea de zis, odata ce a ajuns deasupra puterilor sale de intelegere si se afla in afara de orice inteles si golita cu totul, ca fiind mai presus de intelegere?

Ajunsa in intimitatea ascunsa a dragostei lui Dumnezeu, mintea tace. Caci simplitatea aceea mai mult decat plina de toate bunatatile nu se lasa descrisa de cuvintele noastre, care nu pot prinde decat mici particele din ea si nu ajung, oricat de multe ar fi, sa redea aceasta plinatate nesfarsita a simplitatii dumnezeiesti. Simplitatea nesfarsita se cere sa fie traita cu simplitatea noastra nesfarsita, in intensitatea ei nepatrunsa, neincercand sa o faramitam in mici bucati, care nu pot nici separat, nici impreuna sa redea plenitudinea ei. Cine incearca sa descrie iubirea traita la sanul celui iubit?

Mintea se afla acolo golita de intelesuri, de notiuni, nu pentru ca s-ar fi saracit cu totul, ci pentru ca le-a depasit pe toate, sau e mai presus de toate. Toate intelesurile au devenit nevazute prin covarsire. La ce mai folosesc harburile, pentru cel ce are vasul intreg? Dar vasul cuprinde toate harburile insa si nesfarsit mai mult: cuprinde armonia lor, stralucirea acestei armonii in soare, capacitatea vasului de a tine un continut.

Fiindca, daca mai are nevoie de cuvant ca sa graiasca, e vadit ca mai si intelege. Pentru ca orice cuvant vine in urma unui inteles. Iar daca intelege ceva, cum se afla in tinutul ascunzimii? Caci nu este ascuns propriu-zis, ceea ce, nefiind vazut de alt organ, e vazut totusi de minte. Fiindca, astfel, multe s-ar zice ascunse, pentru ca foarte multe sau, ca sa zic asa, toate cate le vede mintea, le vede necunoscandu-le alt organ care le vede. Prin urmare cele ascunse ar fi aproape nesfarsite la numar, ceea ce este absurd. Dar numai Unul este ascunsul propriu-zis, la care se ridica mintea dupa toate, ca la Cel din care sunt toate, fie vazute, fie cugetate. Deci si ea, ridicandu-se la el ca la Cel mai presus de toate, fie vazute, fie zise, fie cugetate, iese afara din intelegere, din vedere si din graire. Ba putem zice ca inca n-a urcat pana acolo, si nici nu a ajuns in ascunzimea dumnezeiasca, pana ce mai poate grai, caci pana atunci intelege inca. Dar ascunsul este neinteles, deci mai presus si de cuvant. Prin urmare, mintea urcata odata in tinutul ascunzimii dumnezeiesti si unificata, pastreaza tacerea, nu pentru ca vrea, ci in chip natural, fiind luminata in chip unitar de Unul cel mai presus de intelegere.

Este o dovedire logica a faptului ca ascunzimea dumnezeiasca nu e o ascunzime numai pentru vederea sensibila, ci si pentru intelegerea mintii. Caci astfel ascunsul n-ar mai fi numai unul, ci multe. Pentru ca multe sunt cele nevazute de ochii sensibili, dar cunoscute de minte. Este o dovedire a teologiei apofatice. Ea nu e insa numai o renuntare intelectuala de la exprimarea a ceea ce e mai presus de intelegere, ci o experienta pozitiva a unirii cu Unul. Caci mintea ”luminata de Unu”, sau de Duhul Sfant in aceasta unire. Ca atare, mintea stie de aceasta unire, dar stie totodata ca ea e mai presus de intelegere. Ea stie pe ”ca” al unirii, dar nu intelege pe ”cum”.

Daca cuvintele obisnuiesc sa faca mintea sa propaseasca si sa inainteze, ele o inalta in aceasta inaintare pana acolo unde cuvantul nu mai ajunge, adica pana la lucrarea care se savarseste in tacere. Iar daca ar folosi mintea pururi cuvinte si sufletul ar avea pururi trebuinta de ele, eu nu vad care ar fi  inaintarea mintii prin graire. Dar grairea nu este folositoare numai pentru faptuire, ci si pentru contemplatie, intrucat mintea urca de la cuvintele despre lucrurile ce au un chip, la Unul cel fara chip, cel simplu mai presus de cuvant, dezlegat de toate si propriu, unde orice cuvant apare fara rost, sau, mai drept vorbind, este chiar o piedica.

O argumentare prin reducere la absurd: daca mintea ar avea pururi trebuinta de cuvinte, ea n-ar mai avea propriu zis trebuinta de ele, caci n-ar ajuta-o la o inaintare pana dincolo de ele, ci ar tine-o mereu in tinutul lor marginit. Un exemplu asemanator: daca avionul n-ar tinde pe tot parcursul zborului spre pista de aterizare, n-ar mai zbura. Cuvintele ajuta mintea sa se inalte pana dincolo de tinutul lor. Acesta este folosul teologiei catafatice sau afirmative, pentru cea apofatica, sau a tacerii.

Caci cuvintele se folosesc atata timp cat se face peste tot o trecere de la un inteles la altul. Dar Unul simplu, dezlegat de toate (absolut), nehotarnicit si fara chip, Unul pur si simplu si propriu si aflator mai presus de cuvant, cum va avea trebuinta de cuvant ca sa se faca de la El trecerea altundeva? Sau, cum ar putea fi cuprins? Caci cuvantul obisnuieste sa cuprinda ceva. Dar Unul este necuprins, intrucat este nemarginit si fara forma. Iar daca cuvantul nu este potrivit pentru Unul cel ascuns si mai presus de minte, intrucat acela e necuprins si fara forma, urmeaza ca este potrivita tacerea. Asadar, cei ce au inaintat, trebuie sa ajunga de la graire la tacere, intrucat au inaintat la contemplarea simpla, fara chip si fara forma.

Un cuvant urmeaza altuia, pentru a se trece de la un inteles la altul. Prin insirarea cuvintelor se arata legatura unui inteles cu altul, sau dependenta unui inteles afirmat, de altul care trebuie afirmat si deci si a lucrurilor intre ele. Dar mintea ajunsa in Dumnezeu, unde ar mai trece dincolo de El, folosind un cuvant sau mai multe? Dumnezeu nu are nevoie sa fie explicat prin alte cuvinte, deci prin alte lucruri, caci toate sunt inferioare Lui, deci fara putinta de a ajuta la explicarea Lui. Prin astfel de cuvinte Dumnezeu ar fi aratat ca legat de alte realitati, dar Dumnezeu este absolut, adica dezlegat de toate. Desigur se poate vorbi despre Dumnezeu, cand se arata coborarea Lui la oameni. La faptele Lui mantuitoare pentru ei; sau cand cel ce a facut experienta Lui vrea sa talmaceasca ceva din aceasta experienta altora. Sau se vorbeste despre El cand nu se ajunge propriu zis la experienta Lui, care intrece intelesurile si cuvintele, ci speculeaza numai despre El cu ratiunea. Dar fericirea omului ajuns in Dumnezeu insusi nu se poate descrie si omul respectiv insusi nu are nevoie sa si-o descrie. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi in mod deplin adecvat si pentru motivul ca El e lipsit de ”forma”. Forma, definita in ea insasi, poate fi definita si altora, dar lipsa de forma nu se lasa definita, caci in acest caz se da Celui fara forma o forma.

Daca cuvintele sunt pentru lucruri cunoscute, iar ascunsul e necunoscut, urmeaza ca ascunsul e in afara de cuvant. Caci daca necunostinta ascunsului e mai presus de cunostinta, iar ce-i mai presus de cunostinta nu are lipsa de cunostinta, cu atat mai putin are lipsa de cuvant. Deci, mintea care s-a urcat la Unul ascuns si simplu, pastreaza tacerea in chip firesc. Si daca nu tace prin fire si nefortat, inca n-a urcat la Unul cel ascuns si mai mult decat simplu.

Precum oamenii ce se nevoiesc cu linistirea, iesind uneori din chilie, cunosc prin insasi fapta lor deosebirea dintre a sedea si a iesi, tot asa si cei ce, aflandu-se aproape de slava lui Dumnezeu prin contemplare, patimesc tacerea, dar uneori incep iarasi a grai, se stiu pe ei insisi in ce stare sunt atunci cand inclina spre graire. Cand le vine tacerea, ar dori sa nu le fi fost dat sa deschida niciodata gura, ramanand in starea aceea. Caci sunt ca niste alti ingeri pe pamant, uniti cu adevarul in mod unitar, fara chip, fara vedere trupeasca, fara forma si, simplu, prin priviri de-ale mintii, care nu trec de la un lucru la altul, avand in ei numai coplesirea si uimirea, fara a intelege ceva, mai bine zis privind fara vedere trupeasca iluminarile fara de inceput si dumnezeiesti. Iar coborandu-se mintea de acolo, ca una ce este schimbatoare, incep sa graiasca si sa treaca cu intelegerea de la una la alta, prin multe si felurite treceri. Si ca sa le revina iarasi starea tacerii, care e cu mult mai inalta decat cea a grairii, imbratiseaza linistea si-si pazesc simturile de cele supuse lor si se folosesc de toata destoinicia ca sa se fereasca nu numai de graire, ci si de intelegerea insasi, spre a putea zice si ei cu David: ”Amutit-am si m-am smerit si am tacut despre cele bune”. Deci, a grai chiar cele bune este un lucru mai jos decat tacerea!

Ţine de firea mintii sa inteleaga, iar intelegerea se infaptuieste in miscare si mutare. Deoarece, insa, mintea ajunsa in Dumnezeu se afla deasupra intelegerii si miscarii, pe drept cuvant s-ar putea zice ca mintea se ridica deasupra firii sale cand isi infatiseaza pe Dumnezeu desfacut de toate.

Intelegerea se infaptuieste in miscarea si mutarea de la un inteles la altul; in adaos de intelesuri noi, care sa aduca un plus de lumina in cele cunoscute mai inainte, prin asociere, pilduiri si contraste, sau contradictii.

Orice lucru il intelegem in legatura cu altele, de aceea intelegerea noastra sporeste trecand de la un lucru la altul, afland legatura unui lucru cu altul. Dar cu toata aceasta sporire, tot in planul marginit ramanem. Cel ajuns in Dumnezeu nu mai are nevoie de aceasta trecere de la un inteles la altul, caci Dumnezeu nu mai e inteles in legatura cu altele, ci e dezlegat de toate (absolut) avandu-le in sine pe toate.

Orice inteles este dat de un lucru, iar unde nu e contemplat un lucru, se arata mintii prin cele aflate in chip natural in jurul Lui, adica prin cele ce le lucreaza, care tin locul puterii ce izvoraste din cineva care are putere. Intrucat, deci, mintea obisnuieste in toate celelalte sa contemple puterile impreuna cu cele ce au puterea, cauta si la Dumnezeu acelasi lucru. dar neputand reusi in aceasta, pentru ca Dumnezeu e mai presus de firea oricarei munti create, contempla cele din jurul lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu si-L infatiseaza fara sa-L vada, adica printr-o intuire simpla si de o clipa.

Mintea in straduinta de intelegere a ei cauta intotdeauna subiectul puterilor prin care se realizeaza in lume diferite efecte. Numai atunci ea ajunge la un capat multumitor al intelegerii ei. Dar pe Dumnezeu ca Subiect nu-L poate gasi in lume. Si numai El e Subiectul desavarsit care nu sufera nimic de la lume, ci toate cele din lume depind de El. Ca sa-L gaseasca pe El trebuie sa depaseasca toate cele din lume si sa contemple puterile din jurul Lui, puterile prin care a creat si sustine subiectele omenesti. contempland puterile din jurul lui Dumnezeu, sau lucrarile Lui, vede in ele printr-o intuitie simpla si simultana pe Subiectul lor; e o vedere a Lui fara ochi, dar si logic, mintea presupune un Subiect la baza oricaror manifestari.

Inaintand in vazduhul linistii, dobandind bunavointa dumnezeiasca si lucrand in ea Duhul dumnezeiesc si preaslavit, mintea e rapita de la lucrarea intelegerii tot mai des spre starea fara chip, fara calitate si simpla, patrunzand repede inauntru inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului. Oprindu-se aici, in simtirea prezentei dumnezeiesti, si neintelegand nimic, se afla mai presus de intelegere. Iar prin faptul ca de la intelegerea celor din jurul lui Dumnezeu s-a urcat la simtirea prezentei dumnezeiesti, s-a facut, cum s-a spus, simpla. Si pentru ca se afla mai presus de intelegere, se zice ca petrece mai presus de firea sa.

Tot ce se zice ca e ascuns, e necesar sa aiba ceva aratat in afara, din care se stravede ca e ascuns. Caci, astfel, s-ar socoti, mai degraba, ca nu exista. Pentru ca, ceea ce nu da nici un fel de cunostinta aratata despre existenta sa, ar putea, sa fie socotit egal cu ceea ce nu exista nicidecum. Deci, fara indoiala ca si ascunsul lui Dumnezeu e insotit de anumite aratari.

Pasind mintea pe urma acestora, primeste o simtire a ascunzimii dumnezeiesti, urcand de la cele cuprinse ale lui Dumnezeu la ceea ce e necuprins. Iar ridicandu-se acolo, stie singur ca este ceva ce scapa cuprinderii sale naturale si se afla deasupra oricarei cuprinderi cu intelegerea, fie ea si ingereasca, fie mai presus de fire. De asemenea stie ca acest ceva este ascuns si inceputul si sfarsitul acestei firi si fiinte create si a tot ce exista, iar in Sine este mai presus de fire, de fiinta, asezat nesfarsit mai sus decat toata existenta; ca e nefacut, fara de inceput, nehotarnicit si necuprins nici de natura, nici de loc, nici de timp. Acest ceva este Unul cel ascuns si mai presus de minte. De la El porneste in chip natural intelegerea dumnezeiasca cea de multe feluri, care ne ridica iarasi si ne intoarce prin povatuiri si inaltari intelegatoare spre Unul cel ascuns si mai presus de fire si incepatura tuturor.

Cand mintea se infatiseaza lui Dumnezeu privindu-L cu toata intelegerea ei, datorita impartasirii de Duhul, si se bucura de slava si stralucirea fetei Lui, pe cat ii este ingaduit, se cade si e foarte potrivit sa taca si sa priveasca in liniste si fara tulburare. Iar daca se asterne in oricare fel vreun nor de intuneric intre minte si Dumnezeu, arunca in el, ca un foc naprasnic, luminos si arzator, un cuvant scurt, dar din descoperirea dumnezeiasca. In felul acesta, alungand repede intunericul cu lumina, si ceata cu caldura, si luminand totodata mintea si incalzind-o cu acest cuvant, acesta va izbuti iarasi sa fie impreuna cu Dumnezeu ca mai inainte si sa priveasca frumusetea Lui si sa se bucure, dupa cuviinta, de El si sa se infrumuseteze cu ea si sa patimeasca, pentru a spune pe scurt, cele ce vin de la Dumnezeu, prin privirea intelegatoare, odata cu primirea Duhului de viata facator. In acelasi timp va izbuti sa se faca simpla si sa se desfaca, in Duh si adevar, adica i Dumnezeu, de toate, chiar si de cele din jurul lui Dumnezeu.

Acestea i se intampla, dupa cuviinta, vazatorului. Dar cel lipit numai de faptuire, are nevoie de multe pana sa ajunga la aceasta stare, nefiind inca unit cu sine si, prin sine, cu Dumnezeu. Deci nu e de mirare ca acesta canta si graieste in tot felul mult si des din cele dumnezeiesti, infricosand si alungand, ca prin niste sageti necontenite, pe cel ce ne dusmaneste mult si ne razboieste cu manie. Dar ii va veni vremea si acestuia, daca are rabdare, prin unda Duhului. Si anume atunci cand lucirile in chip de scantei ale multelor imnuri, cantari si cuvinte dumnezeiesti se vor impreuna intr-o mare valvataie. Atunci il va rapune si pe vrajmas mai usor, ranindu-l de moarte, arzand adica si sfartecand, si mai bine zis alungand intunericul lui, iar pe sine se va lumina si incalzi de acest foc, care il va misca spre dragostea dumnezeiasca. Odata cu aceasta, va inalta catre Dumnezeu in tacere un imn al inimii si toata uimirea sa, aratandu-si sie insusi minunile mai presus de fire ale multor taine. Caci, nu pe nedrept cei ce rabda se fericesc de Domnul. De fapt, inaintand vremea, ei vor mosteni, ca unii ce vor deveni blanzi, pamantul duhovnicesc al fagaduintei in Hristos Domnul nostru.

Cand mintea, invaluita de toate revarsarile de lumina ale Duhului, e cuprinsa de ameteala si nu mai stie ce sa faca si se vede pe sine intinzandu-ne si preschimbandu-se dupa Cel nesfarsit si nehotarnicit, e vremea de a tacea. Iar cand se simte obosita de atotluminoasele vederi si voieste sa le insire in cuvinte, ca slabind taria patimirii, sa gaseasca putina odihna, e vremea potrivita de a grai (Eclesiast 3, 7), desigur, cuvinte scurte si potrivite iluminarii dumnezeiesti.

Cand mintea, fugind din mijlocul apelor, de faraon cel gandit cu mintea, strabate noaptea sa in lumina de foc si ziua sub acoperamant de nor (Iesire 13, 21), e vreme de tacere binecuvantata si de liniste. Caci atunci incepe cu adevarat curatirea sufletului, iar cand ii vine impotriva cumplitul Amalic cel gandit cu mintea si neamurile ce-i urmeaza, impiedicandu-i trecerea spre pamantul fagaduintei, atunci e vreme potrivita de a grai; dar mintea trebuie sa fie sustinuta in atintirea ei spre Dumnezeu, ca odinioara mainile lui Moise de Aaron si de Or (Iesire 17, 12).

Monahul scapa noaptea de vrajmasul nevazut prin apa lacrimilor si e condus spre tara fagaduintei unirii cu Dumnezeu prin focul rugaciunii, iar ziua e acoperit cu harul smereniei, ca sa nu fie biruit de slava desarta.

V

Cand tasneste in inima din adancul fara fund al izvorului dumnezeiesc si din vederea intelegatoare puterea duhovniceasca, e vreme potrivita de a tacea. Caci atunci se savarseste in chip negrait slujba sfanta si inchinarea mintii catre Dumnezeu in Duh si adevar. Iar aceasta intru adevarata simtire intelegatoare. Cand, prin privirea intelegatoare spre Dumnezeu, partea rationala a sufletului se umple de uimire dumnezeiasca, iar cea intelegatoare de vedere, si peste tot sufletul se umple de bucurie, atunci e vreme de a tacea. Caci mintea vede atunci cu buna simtire adevarul in chip concentrat si preamareste, inchinandu-se uimita, pe Dumnezeu care straluceste in ea.

Mintea, luand seama la ea insasi, trebuie sa-si calauzeasca cu luare aminte starea ei intelegatoare, in mod chibzuit, intelept si cu judecata. Si cand se va simti pe sine contempland tainele simple si fara chip ale cunoasterii lui Dumnezeu, va trebui sa se opreasca indata in liniste, tacere si uimire, dar nu departe de inima sa lucrata si iluminata de Duhul. Caci atunci e vremea nu numai de linistire a tuturor simturilor dinspre partea celor opuse simturilor indeobste, ci nu mai putin de tacere dinspre orice cuvantare desfasurata. Ba, mai mult, e timpul atunci, pentru cei de pe treapta cunoasterii, sa se dedea indeletnicirii linistii si neprivirii intelegatoare. Caci e nevoie de o nemiscare totala in simturi, in cuvinte si intelegeri, ca mintea sa se lipeasca de Dumnezeu cel Unul si singur, dar intreit, libera si intr-o pornire directa, prin privirea unitara si unica la El. Prin aceasta va vedea, pe cat ii este ingaduit, nesfarsitul, neinceputul, necuprinsul si, ca sa spunem pe scurt, celelalte insusiri dumnezeiesti, neschimbate si absolute (dezlegate de toate), si se va uni cu El, preschimbata prin contemplare, simplificata si devenita intreaga in chipul dumnezeiesc, cu ajutorul harului si plina de bucurie si de uimire. Iar fiindca mintea ar vrea sa staruie in aceasta stare, dar nu poate, fiind schimbatoare si vietuind impreuna cu cele nestatornice, legata cu trupul si cu lucrurile dimprejur, cand cade trebuie sa stie sa nu se departeze prea tare de vederea cea unitara si sa nu graiasca mult, ci sa spuna putine si acestea din dumnezeiestile lumini, ca in felul acesta nu numai sa se poata intoarce iarasi cu usurinta spre unirea mai presus de minte cu Dumnezeu, ci sa simta si mai vadita unirea, ba si mai statornica. Cu cat va pazi mintea mai mult adunarea in sine si neraspandirea, cu atat hranirea din El o va aduce mai repede spre unirea dumnezeiasca si se va uni cu straluciri mai vadite si mai rodnice, prin obisnuinta neincetata cu cele dumnezeiesti.

Mintea nu poate sta tot timpul in extazul privirii lui Dumnezeu, dar cand cade din el trebuie sa se ocupe cu cantari si cu cuvintele dumnezeiesti, pentru ca sa poata reveni iarasi cu usurinta la acea stare de extaz.

Odata ce mintea s-a preschimbat, patimind aratare dumnezeiasca prin vederea intelegatoare, si e umbrita de lumina Celui necunoscut, care e dincolo de toata cunostinta, se face neimpartita, simpla si nehotarnicita, fiind luminata unitar ca intr-un intuneric. Ea contempla atunci frumusetea cea nemarginita din pricina simplitatii covarsitoare, cea fara chip pentru depasirea oricarui chip, cea fara inceput ca mai presus de orice inceput, necuprinsa, dar cuprinzand in sine hotarele tuturor si tot ce e hotarnicit, umpland toate ca ceea ce e mai presus de plinatate si nesfarsita. Scurt vorbind, cand mintea privind de sus, vede, in privirea Unului, toate, in temeiul negrait al unei puteri intelegatoare mai presus de intelegere, e vremea sa taca si sa se desfateze tainic si mai presus de lume, sau, ca sa zic asa, si fara vedere si fara grai, de impartasirea de adevar, printr-o patrundere dumnezeiasca in el. Iar cand lipsesc cele zise din minte si vede in jurul ei impartire, atunci e vremea de a grai, adica de a grai cele potrivite sa duca la tacere. Caci e cu mul mai buna decat orice cuvant tacerea cea mai presus de cuvant, care foarte potrivit este numita tacere la vremea ei, cum spune si Solomon, care o pune pe aceasta inainte: ”Vremea este a tacea” si apoi ”Vremea este a grai”. De fapt cel mai bun lucru si de prima cinste este a pazi tacerea la vremea ei. Iar de nu este inca aceasta de fata si mintea inca nu se afla in chip unitar in cele mai presus de cuvant, sa fie macar lucrul al doilea, adica vorbirea la vreme, ca in felul acesta grairea sa fie inrudita cu tacerea si aproape de ea. Astfel, precum tacerea, asa si grairea sa fie la vreme si sa se sileasca sa vina la tacere. Iar aceasta se intampla celui ce graieste si cugeta neincetat la cele dumnezeiesti si vede zidirea oglindind Ziditorul si povestind despre El. aceasta inseamna a grai la vreme.

Cand dispozitia omului dinauntru simte ca trebuie sa strige. ”Doamne, cat s-au inmultit cei ce ma necajesc! Multi se scoala asupra mea”, atunci e vremea de a grai; de a grai cum se cuvine, nu lucruri desarte, ci cuvinte masurate, impotriva vrajmasilor, asa cum trebuie.

Cand vede ridicandu-se asupra sa martori nedrepti, intrebandu-l de cele ce nu le cunoaste si tulburandu-l, e vremea de a grai si anume de a raspunde impotriva.

”Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care a inceput sa le faca”, dar numai dupa implinirea (desfasurarea) celor facute in Cuvant si Duh. Tot asa si mintea cea dupa chipul lui Dumnezeu se odihneste de toate lucrurile ei, pe care a inceput sa le faca spre intregirea lumii gandite (inteligibile) a virtutii; dar numai dupa ce a cercetat si a desavarsit statornic in Cuvantul lui Dumnezeu si in Duhul de viata facator toata lumea si intelesurile din ea (inteligibile) si dupa ce s-a urcat de la acestea iarasi, la Cuvantul si Duhul, la cele numite de unii dupa cele naturale si s-a inaltat la vederile tainice, simple si desfacute de toate, ale cunostintei de Dumnezeu (teologiei). Caci urcand atunci in odihna, gusta multa odihna si pace, cunoscand adevarul intelegerii, si se indumnezeieste prin lumina cunostintei si prin impartasirea Duhului de viata facator in Hristos Iisus, Domnul nostru.

Odihnindu-se Dumnezeu, nu s-a odihnit de la toate lucrurile, ci numai de la cele ce a inceput sa le faca. De la lucrurile fara de inceput, necreate si proprii Lui prin fire, nu s-a odihnit. Tot asa si mintea, prin imitarea Lui, dupa ce a cercetat in Cuvantul dumnezeiesc si in Duhul de viata facator si a strabatut creatiunea vazuta, nu se odihneste de la lucrurile proprii firii ei, care n-au inceput si nu se sfarsesc, ci de la cele vazute, care incep si se sfarsesc. De aceea, odihnirea trupului intru nemiscare, odihnire ce insoteste pe cel ce s-a odihnit, e o stare opusa celei a mintii. Caci daca n-ar intra mintea intr-o pururi miscare, printr-o adiere necontenita si de viata facatoare a Duhului, in contemplarea cunoscatoare a celor vazute, nu s-ar sti nici de exista o odihna intelegatoare ce se intoarce intr-o neincetata miscare si in chip unitar numai in jurul lui Dumnezeu si indumnezeieste pe cel partas de ea printr-o odihna negraita in Hristos.

Nu te grabi, zice Solomon, sa scoti vreo vorba inaintea fetei Domnului; pentru ca Dumnezeu este in cer, sus, iar tu esti pe pamant, jos. (Eclesiast 5, 1). Prin aceasta lamureste foarte intelept si direct, care este vremea de a tacea, caci zice: fiindca tu, macar ca esti jos pe pamant, te afli inaintea fetei Domnului Celui ce este in ceruri si te-ai invrednicit de atata har, incat u, cel de jos, poti sa cugeti si sa privesti cele de sus si, patrunzand in chip intelegator in ele, sa stai inaintea Domnului, nu te grabi sa scoti vreo vorba; pentru ca e vremea de a tacea. Nazuieste sa te afli in chip intelegator sub lucrarea adevarului, in mod unitar si dumnezeiesc. Caci aceasta inseamna a fi inaintea Domnului, cand mintea contempla cele multe din jurul lui Dumnezeu in chip unitar si printr-o privire simpla si unica in Dumnezeu. Deci patimind aceasta si stand inaintea lui Dumnezeu, nu te grabi sa scoti vreo vorba, daca nu vrei sa te cobori de buna voie si in chip nepriceput de acolo.

Dar s-ar putea spune si aceasta celor ce cauta sa explice intelesul acestui cuvant: A fost o vreme cand firea omeneasca era nestirbita si, de aceea, pe drept cuvant, departe de rele, fiind aproape de Dumnezeu, contempland pe Dumnezeu si desfatandu-se cu veselie si cu uimire de slava frumusetii fetei Lui, in stramosul Adam, intr-o desfatare nemateriala, intelegatoare, cereasca si nestricacioasa. Caci mult har s-a revarsat in sufletul primului om si mintea lui cea in chipul dumnezeiesc era plina pana peste varf de multe vederi cunoscatoare si inaltari spre Dumnezeu, bucurandu-se in raiul vazut de cel nevazut (inteligibil), sau, ca sa zic asa, de viata fericita, fiind unita desavarsit cu sine insasi si cu Dumnezeu si staruind in sine si in Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se afla, adica, intr-o stare unificata si asemanatoare cu Dumnezeu si cu adevarat indumnezeita. Si aceasta, cu tot dreptul, odata ce era facuta dupa chipul lui Dumnezeu. Iata pe scurt bunurile ce le avem de la Dumnezeu.

Dar aceasta n-o putea suferi diavolul blestemat, ranit de pizma, care dusmanea norocul si slava noastra. Si de aceea, pierzatorul isi da toata silinta sa ne amageasca si sa ne lipseasca de ceea ce nadajduiam, prin sfaturi zise bune si prin aprinderea poftei noastre dupa o indumnezeire mai inalta decat cea pe are o aveam, clevetind, incepatorul rautatii, justetea poruncii lui Dumnezeu. Din amagirea lui ne-a venit deci pierzarea jalnica si am fost scosi de la Dumnezeu  si de la desfatarea dumnezeiasca; din pricina ei am cazut in chip ticalos de la vietuirea duhovniceasca si de la mintea unificata si deci de la contemplarea fetei lui Dumnezeu si de la slavirea si preschimbarea noastra prin raza frumusetii dumnezeiesti. Iar aceasta ne-a dus la propovaduirea multor dumnezei despartiti, in locul unei dumnezeiri intreite ipostatice, adica a celor ce nu sunt cu adevarat dumnezei, ci demoni amagitori, pierzatori si pizmasi. Am pierdut deci pe Unul propriu-zis, viata si randuiala unitara si ne-am rupt in multe si felurite parti; si puterea noastra intelegatoare, ca si incordarea sau, mai bine zis, taria ei a disparut, nu fara pricina, si am cazut in adancul unui rau nemasurat si am ales, noi, cei ce suntem chipurile lui Dumnezeu si vrednici de petrecerea cea de sus si cereasca, sa cugetam cu nesocotinta (Coloseni 3, 2).

Dat fiind insa, ca nu suntem neschimbatori si cu neputinta de clintit, putem, din fericire, precum ne-am rostogolit de slava cea multa la cea mai de jos necinste, sa ne intoarcem iarasi si sa cautam in sus si sa vedem fata atotinchinata a lui Dumnezeu. Nu o mai vedem de atat de aproape ca mai inainte, ci mai de departe, dar o putem totusi vedea si putem patimi stralucirea frumusetii Lui.

Asa, dumnezeiescul Moise si toata ceata Proorocilor si cei dinainte de ei, adica Avraam si cei ca el, au vazut, pe cat era cu putinta, foarte lamurit aceasta frumusete si s-au desfatat indestulator de stralucirea ei. Dar, coplesiti de slava Lui neapropiata, unii isi plangeau nevrednicia lor (Isaia 6, 5), altii se socoteau si se numeau pe ei pamant si tarana (Facerea 18, 27); altii iarasi nici nu izbuteau sa graiasca de marimea covarsitoarei slave celui vazut, ocarandu-si slabiciunea si zabavnicia la vorba (Iesirea 4, 10). Si alte multe stari fericite au patimit in chip vrednic de lauda. De aceea, si dumnezeiescul David, indragostit de stralucirea frumusetii fetii Domnului, striga catre Dumnezeu: ”Cand voi veni si ma voi arata fetei Dumnezeului meu?”. Si voind sa arate starea de suflet in care a vazut fata Domnului, zice: ”Dreptii vor locui impreuna cu fata Ta”, iar infatisand cu intelepciune taria ce o da sufletului fata vazuta a lui Dumnezeu, zice: ”Intors-ai fata Ta de la mine si m-a, tulburat”. Daca intoarcerea fetei lui Dumnezeu aduce spaima, urmeaza ca aratarea si privirea ei aduce sufletului pacea duhovniceasca. Aceasta este un dar cu atat mai mare cu cat, dupa dragostea si bucuria dumnezeiasca, se arata harismele Duhului, sau roadele Lui, care-i infatiseaza pe cei ce vietuiesc cu sfintenie si evlavie, ca umbland in lumina fetei Domnului. De aceea zice: ”Doamne, intru lumina fetei Tale vor umbla si in numele Tau se vor veseli toata ziua”, se intelege de veselia cea duhovniceasca, dat fiind ca Soarele intelegator si negrait trimite in omul dinauntru razele nepatate si de viata facatoare ale Sale si prin aceasta incepe sa straluceasca in minte uimirea de cele mai presus de lume.

In acest timp, toata amintirea sufletului este ridicata de la pamant si e mutata la cer, iar omul se bucura, salta si, cantand imnuri, se opreste si se veseleste intru atata bucurie, desfatare si multumire, cum nu se poate spune, raspandind fericit din sine stralucirea fetei Domnului. De aceea se roaga, pe de alta parte, lui Dumnezeu, zicand: ”Sa nu intorci fata Ta de la mine ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara in groapa”. Caci intoarcerea fetei Domnului de la om este pricina de intuneric, iar intoarcerea ei catre el e pricina a toata lumina intelegatoare, deci, pe drept cuvant, si a bucuriei duhovnicesti. Pentru aceea, zice si despre sine: ”Insemnatu-s-a peste mine lumina fetei Tale” si adauga: ”Dat-ai veselie in inima mea”.

Marturisind iarasi ca darul duhovnicesc al harului dumnezeiesc i-a venit din lumina fetei Domnului si intrebandu-se. Cine sunt cei ce stau inaintea fetei Domnului si se inchina ei, raspunde: ”Bogatii (cu intelegerea) din poporul lui Dumnezeu” (Psalmi 44, 14), adica cei sfinti si oamenii lui Dumnezeu, care sunt multi, dar nu toti. Caci nu toti pot vedea fata lui Dumnezeu si petrece viata ingereasca, pana ce traiesc pe pamant. Pentru ca le mai lipseste mult pana acolo. De aceasta au parte numai cei ce socotesc ca se cade sa I se slujeasca lui Dumnezeu cu intelepciune dumnezeiasca si cu cunostinta si ca trebuie sa I se aduca inchinare in Duh si adevar. Numai acestia s-ar putea numi, dupa cuviinta, ”bogatii poporului lui Dumnezeu”: ”Iar fetei Tale i se vor inchina bogatii poporului”.

Aceasta stiind-o mai bine decat toti Solomon, ca cel plin de intelepciune mai mult decat toti si care ne invata cu un dar deosebit, zice: ”Nu te grabi sa scoti cuvant inaintea Domnului, ca Dumnezeu e in cer sus ti tu pe pamant jos”. Cand ajungi, adica, prin darul dumnezeiesc inaintea Domnului si ai parte de o vedere dumnezeiasca si unitara, cand se inalta, adica, vederea mintii pana acolo, e vreme de a tacea. Deci, sa nu te grabesti atunci sa scoti nici macar un cuvant, urmand in chip desert obisnuintei de a vorbi, pentru ca atunci nu e vremea de a grai. Caci te faci si tu dumnezeu, aflandu-te inca pe pamant, intrucat privesti asemenea ingerilor fata lui Dumnezeu Cel din cer.

De fapt si ingerii, cum a zis Mantuitorul, ”vad pururi fata Tatalui Celui din ceruri”, de aceea, cand auzi pe Solomon zicand in alt loc: ”Celor drepti le izvoraste pururi lumina din fata Domnului” (Pilde 13, 9), gandeste ca ei patimesc aceasta asemenea ingerilor, prin harul dumnezeiesc, privind pururi fata Domnului, din care se raspandeste lumina ca dintr-un izvor. Caci omul se face si este un alt inger pe pamant, ca sa nu zic un alt dumnezeu, si se intoarce la darul chipului prin harul Domnului. Astfel, facandu-te tu pe pamant jos, ceea ce e Dumnezeu sus, adica dumnezeu, nu desire acest lucru minunat prin cuvinte, nici nu trece de la un inteles la altul, miscandu-ti cugetarea, printr-o impartire a intelegerii, ci apropie-te unitar si priveste, asemenea lui Dumnezeu, fara ochi si nemiscat, printr-o privire simpla si unificata, desfatandu-te de stralucirea neapropiata si atotluminoasa ce izvoraste din fata Domnului.

Aceasta este starea cea mai inalta si mai ravnita a mintii celor ce si-o tin indreptata cu intelepciune spre Dumnezeu, sau, cum s-ar zice, floarea curatiei mintii. Aceasta e unitatea dorita a credintei ce se infaptuieste in comuniunea Duhului; rodul preaslavit al intelepciunii indumnezeitoare; temelia pacii duhovnicesti; camara bucuriei neinchipuite, desfatarea, cresterea si preschimbarea sufletului, inceputul tainelor si descoperirilor dumnezeiesti si negraite; capatul unicului si primului adevar; inaltarea oricaror feluri de ganduri; pazirea tuturor cugetarilor; ridicarea mai presus de intelegere; prilejul uimirii; prefacerea si preschimbarea mai presus de minte a mintii in simpla, nehotarnicita, nesfarsita, necuprinsa, intr-o stare fara chip si fara forma, fara calitate, nefelurita, fara cantitate, neatinsa si mai presus de lume; restabilirea ei in intregime in chipul dumnezeiesc.

Deci, ajungand la aceasta stare si aflandu-te astfel sub lucrarea indumnezeitoare a harului de oameni iubitor, sa nu te grabesti sa scoti, din nepricepere, vreun cuvant inaintea fetei Domnului. Ca a Lui va fi slava unica si simpla in vecii vecilor.

Vrand mintea sa contemple cele ale intelegerii (cele inteligibile) de deasupra sa, de nu va avea impreuna lucratoare spre acestea, prin har, si inima sa, va vedea lucruri firave, neluminate si tulburi. De aceea, va fi lipsita si de placerea ei cea mai de capetenie, chiar daca i se va parea, din nestiinta, ca se indulceste, pentru faptul ca inca n-a gustat din aceea. E asa cum celui ce mananca paine de orz i se pare ca se indulceste, macar ca e departe de dulceata pricinuita de painea de grau, pentru faptul ca nu cunoaste gustul painii de grau.

Daca mintea nu e insotita de inima, nu face experienta lui Dumnezeu ca Persoana, caci mintea inclina mereu spre distingeri pentru a intelege, sau e dusa de tendinta de a afla lucruri de sine statatoare, ca sa le poata cuprinde deplin cu intelegerea. Dar inima ma face sa experiez ca toate acestea sunt realitati firave, inconsistente. Numai inima, ca cel mai total si mai intens organ al persoanei, experiaza Persoana lui Dumnezeu. Si mintea numai prin inima vede lumina, sau experiaza iubirea Persoanei. Dar intalnirea cu alta persoana, vine numai din vointa aceleia, adica prin harul ei.

Dupa unirea inimii cu intelegerea, prin har, mintea vede fara amagire in lumina duhovniceasca si se intinde spre bunul propriu dorit de ea, care este Dumnezeu. Ea se ridica atunci cu totul peste simturi, adica se face din nou necolorata, fara calitate si nesupusa inchipuirilor ce vin din cele supuse simturilor.

Unirea mintii nu e insotita de inima inseamna si iesirea ei din ingustarile ce le produc chipurile si inchipuirile celor sensibile, inseamna ridicarea ei peste determinarile ce i le dau simturile lucrurilor. Caci in inima gaseste o deschidere spre nesfarsitul iubirii si mintea castiga si ea aceasta nesfarsire, dar aduce din partea ei o constiinta a acestei nesfarsiri.

Mintea, calauzita de har spre contemplare, se hraneste cu adevarat pururi cu mana duhovniceasca. Caci si mana simtita, pe care o manca Israel, avea o putere vrednica de pretuit, ca una ce hranea si indulcea trupul; dar ce era ea dupa fiinta, nu se stia. De aceea, se numea si mana -  cuvant care arata firea ei necunoscuta, caci cuvantul mana inseamna: ”Ce este aceasta?”. Pentru ca iudeii, mancand ce vedeau si necunoscand hrana, se intrebau nedumeriti: ”Ce este aceasta?”. Tot asa si vazatorul, iesind din sine spre sine cu mintea, se intreaba intotdeauna zicand: ce este lucrul acesta care veseleste cand e pricit si ingrasa mintea cand e mancat duhovniceste, dar care intrece putinta de a-l intelege in sine, deoarece e dumnezeiesc, mai presus de fire, hranind si adapand mintea in chip minunat, dar scapa oricarei intelegeri a mintii, nu numai fiindca e necuprins, dupa fiinta, ci si nesfarsit si nehotarnicit.

Ca si mana care hranea trupul in pustie, asa si Dumnezeu care hraneste mintea, nu poate fi inteles in Sine. Mintea hranindu-se cu el, se intreaba ce este Acesta? Ea are pornirea sa intrebe, caci iesind din sinea impartita si instrainata, iese spre sinea adevarata si prin ea in Dumnezeu, care e mai presus de intelegere.

Trei sunt cele ce dau marturie adevarului: zidirea, Scriptura si Duhul; caci prin Scriptura si zidire, privite duhovniceste, se contempla adevarul cel Unul si simplu, ca si cel compus ce provine din El. Iar prin aceste trei marturii, ajungand mintea si oprindu-se in cele doua adevaruri, si-a aflat, cu harul lui Hristos, calea. Caci adevarul cel simplu a aflat inaltimea si adancimea gandita cu mintea (inteligibila), ca fiind largimea nesfarsita, care, punand-o in stare de uimire, o face sa preamareasca pe Dumnezeu plin de frica. Iar prin cel compus a aflat, pe langa cele pomenite, inca si pacea inimii, dragostea si bucuria, ceea ce o face sa cante cu iubire, coplesita de mirare. Dar omul are trebuinta de un lung rastimp de vreme si de multa osteneala si rabdare, pentru ca, lepadand in oarecare fel simturile si scotand cele supuse simturilor din minte, sa se ridice la cele gandite cu mintea, in urma carora straluceste sufletului vederea adevarului.

Nu am zis ca adevarul are nevoie pentru aflarea lui de unele ca acestea, cum sunt rastimpurile de vreme, sau osteneala si rabdarea, pentru a fi cuprins, ci omul are nevoie de ele. Aceasta, pentru ca adevarul este unul si simplu, macar ca se arata contemplatiei in chip indoit, si numai ca striga din toate partile, marturisindu-se pe sine celor ce voiesc sa-l vada. Dar omul fiind compus si impletit cu simturile, ba si supus prefacerilor si schimbarii, se abate uneori de la sine si se face el insusi potrivnic siesi, fara sa stie, viclenindu-se din pricina parerii de sine si imbolnavindu-se de necredinta. Iar prin acestea trei, adica prin parere de sine, prin vicleniei si necredinta, cade jalnic din adevarul marturisit de cele trei de mai inainte: de Scriptura, de zidire si de Duhul. De aceea, pentru ca sa lepede cumplita parere de sine si celelalte, are nevoie de cele de care am vorbi inainte ca are trebuinta. Aceasta, pentru ca mintea, smerindu-se, sa creada cu simplitate si astfel sa cunoasca indata limpede din Scriptura si din creatiune intru Duhul, nu numai adevarul cel atotsimplu, ci si pe cel compus ce provine din el, ba inca si ceea ce o impiedica de la vederea adevarului si o despartea de bucuria de a-l avea.

Deci primul adevar este Unul si singur simplu prin fire. Dupa el este cel compus ce provine din el pentru noi cei compusi. Iar sfarsitul ultim si cel mai bun al mintii noastre, spre care se straduieste toata vietuirea si nevointa celor calauziti potrivit cu tinta Duhului, este ca mintea goala sa vada si sa se bucure de stralucirea izvorata din adevarul prim si unic si din cel compus ce provine din el in chip minunat. Si lucrul acesta nu s-ar putea implini astfel, decat prin smerenie si simplitate in credinta, pe temeiul marturiei Scripturii si a creatiunii intru Duhul.

Iar cand mintea va oglindi in cele trei puteri ale sale adevarul, din cele trei marturii aratate mai sus, incovoindu-se oarecum spre sine, se face cu mult mai smerita, mai simpla si credincioasa fara clintire. De aici urca apoi cu pas vesel spre contemplarea adevarului, de ale carui raze se lumineaza mai limpede. Datorita acestora, intorcandu-se iarasi de sine, pentru marimea slavei vazuta de ea, coboara la o stare si mai smerita si mai simpla, si e coplesita de uimire, sub puterea credintei. Si asa, repetand si strabatand mereu un fel de cerc dumnezeiesc, urca prin credinta, smerenie si simplitate la vederea adevarului; iar stralucirea adevarului o face sa coboare la mai multa smerenie si sa se faca si mai simpla in credinta. Si nu se opreste de la savarsirea acestui drum pana ‘’se mai spune astazi” (Evrei 3, 13), contempland cu smerenie, cu simplitate si credinta,, prin marturia scripturii si a zidirii, adevarul in Duh, si intorcandu-se iarasi de unde a pornit. In felul acesta, indumnezeindu-se zi de zi prin har si fiind luminat de cele mai presus de minte si traind o viata plina de toata bucuria in Hristos, domnul nostru, omul gusta ca in arvuna, bucuria de bunatatile vesnice viitoare.

Viata contemplativa se sustine nestirbita si nepatata prin acestea trei: prin credinta, prin impartasirea vadita de Sfantul Duh si prin intelepciunea bunei stiinte. Caci contemplatia este, ca sa spunem printr-o definitie, cunostinta celor de inteles cu mintea in cele supuse simturilor (a celor inteligibile in cele sensibile), iar uneori si a celor inteligibile simple, despartite de simturi; aceasta la cei inaintati. De aceea, e nevoie de credinta, ”caci de nu veti crede, nu veti intelege” (Isaia 7, 9). De asemenea e nevoie de Duhul, pentru ca ”Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu”. De aceea, a zis dumnezeiescul Iov. ”Suflarea Atottiitorului este cea care ma invata pe mine” (Iov 33, 4).

Lucrarea dumnezeiasca si vie a Duhului, aprinzand vapaie in inima si inviorand-o in chip mai presus de lume, concentreaza si aduna mintea la sine si o impiedica de la orice imprastiere, dandu-i, pe langa seninatate, multa multumire si mangaiere, inca si dragoste dumnezeiasca, spre a vedea usor cele dumnezeiesti si a se invarti in jurul lor si a-si infatisa pe Dumnezeu cu o iubire mare si anevoie de purtat si cu o veselie pe masura ei.

Dar e nevoie si de intelepciune, pentru ca ”intelepciunea lumineaza fata omului” (Eclesiast 8, 19. o lumineaza pentru ca se muta usor de la simturi la intelegere si de la cele supuse simturilor, la vederile cele intelese si dumnezeiesti si vede prin descoperire intelegatoare cele negraite. O lumineaza pentru ca contempla si vede in chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinta si pentru ca se intipareste de El. ”Fericit este omul, pe care-l povatuiesti, Doamne, si prin legea Ta il inveti pe el” (Psalmi 93, 12). Caci acesta este cu adevarat intelept, ajungand prin povatuire la credinta si invatand din invatatura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu. Mare lucru cu adevarat este omul intelept, care umbla prin credinta in unirea si in partasia mai presus de fire cu Duhul.

Cu adevarat, trei sunt cei ce nu pot fi apucati si tinuti, cum zice cineva: Dumnezeu, ingerul si barbatul intelept, care e un alt inger strain pe pamant, un supraveghetor al firii vazute si cunoscator tainic al lucrarilor, al darurilor necreate dumnezeiesti. Caci el isi insuseste in tot felul, printr-o vedere totala, asemenea ingerilor, cunostinta lui Dumnezeu.

Dumnezeu, ingerul si omul intelept nu pot fi apucati si inlantuiti, caci sunt liber si nehotarniciti. Nu sunt ca obiectele, sau ca animalele. Numai omul patimas poate fi apucat si dus de belciugul patimilor, de catre cei dibaci.

Omul e supraveghetor al firii vazute, sau vazator constient al ei. Daca exista o lume vazuta, e numai pentru ca este omul ca subiect care sa o poata vedea in chip constient. Dar vederea ei este si intelegere. Aceasta inseamna ca lumea e rationala, este o tesatura de ratiuni plasticizate pentru subiectul rational care e omul, ca acesta sa-si dea seama de Subiectul care a creat-o pe masura ratiunii omului si sa poarte prin ea un dialog recunoscator, un dialog al iubirii, cu El.

Asa este, ca sa spunem pe scurt, cel intelept in Duhul Sfant prin credinta, care, ca atare, e fericit. De altfel, imi ajunge fara indoiala, cele ce mi le spune Sfantul Luca in Evanghelie - mie care socotesc ca Domnul Iisus este liber de legea fapturilor - pentru a infatisa puterea si lauda intelepciunii si a harului. Caci acesta scrie ca Iisus ‘’sporea cu intelepciunea, cu varsta si cu harul”, si iarasi, ca ”crestea si se intarea in Duhul”, fiind plin de intelepciune. Iar fiindca m-am pornit sa scriu si mai lamurit despre cele dinainte, aduc si ceea ce zice inteleptul Solomon catre Dumnezeu: ”Cine a cercat urma celor din cer si sfatul tau cine-l va cunoaste, de nu ai fi dat tu intelepciune si nu ai fi trimis pe Duhul Tau cel Sfant dintru cele inalte? Si asa s-au indreptat cararile celor de pe pamant si oamenii s-au invatat cele placute Ţie si cu intelepciunea Ta s-au mantuit” (Int. Sol. 9, 16-9). Vezi la cata putere ajunge intelepciunea impreunata cu impartasirea de Duhul? Si cat de departe de mantuire sare cel ce n-a dobandit intelepciune si Duh de la Dumnezeu, nici nu e calauzit de cel intelept si partas de Duhul?

Daca despre Mantuitorul, in care locuieste toata plinatatea dumnezeirii, s-au scris unele ca acestea, nu e greu a intelege de cata intelepciune impreunata cu inraurirea Duhului are nevoie tot neamul oamenilor si cu cata mila, putere si sporire s-a invrednicit de la iubitorul de suflet Dumnezeu, inteleptul in Duhul care cearca urmele celor din ceruri si paseste spre cunostinta Celui Prea Inalt.

Deci dupa ce am insirat atatea despre contemplativ, se cuvine sa ne ostenim si sa vorbim si despre vedere in parte, pentru a hrani cugetarea celui ce asculta cu toata inima. Caci Dumnezeu porunceste tuturor celor cuvantatori sa daruiasca din prisosul lor si celor ce sunt mai jos si sa se impartaseasca cu evlavie de darurile duhovnicesti mai inalte ale iluminarii dumnezeiesti spre a se apropia in Duh de comuniune si fara mandrie de semenii lor, spre a le vorbi despre cele cunoscute cu mintea si despre Dumnezeu. In felul acesta nu numai ca lumineaza cu tarie in biserica Dumnezeului celui viu invatatura cea dreapta si neratacita, ci si fata cuvioasa si preafrumoasa a dragostei, care e semnul invataceilor lui Hristos, straluceste neincetat  in inimile noastre, varsata in noi prin Duhul Sfant spre iubirea desavarsita si simpla a lui Dumnezeu si a oamenilor. Numai astfel putem trai pe pamant o viata cu chip ingeresc, cu adevarat fericita si prea placuta, ca unii ce suntem legati prin dragostea dumnezeiasca si indumnezeitoare de indoita natura, ”in care atarna toata legea si Proorocii” si decat care nu e nimic mai dulce sufletului, mai ales cand ea isi are izvorarea in chip nemijlocit din vederea si cunoasterea lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti, adica din harul luminator.

Deci cel ce-si stabileste ca scop sa urce bine si frumos la Dumnezeu spre a se uni cu el in chip desavarsit, sau cu alte cuvinte spre a se mantui, odata ce fara a se indumnezei mintea, omul nu se poate mantui, cum spun cuvantatorii de Dumnezeu, pe langa implinirea poruncilor domnului, cat e cu putinta, se indeletniceste si cu contemplarea cuvenita a fapturilor si a tuturor celor vazute, ca sa nu-i fie faptuirea oarba, adica despartita de contemplare, nici contemplarea fara suflet, adica fara faptuire. De aceea, el incepe cu intelepciunea ratiunii si a mintii si cu stiinta a Scripturii, adica cu o plecare buna, sa priveasca cu bun scop si cu ratiune la lumea celor supuse simturilor, ca la un semn aratat al Ziditorului, nesfarsit in putere si in intelepciune. Asa se intalneste, pe cat poate, cu cele nesfarsite in putere si cu toata felurimea lor, si-si desfata si hraneste mintea in chip ascuns din cele ascunse. Si cu inaintarea vremii, ducand o viata de liniste si fara tulburare si cugetand numai la cele dumnezeiesti, prin mijlocirea Scripturii si a lucrurilor vazute, isi face drept indeletnicire sa priveasca, pe cat e cu putinta, zidirea duhovniceste in conglasuire cu Scriptura si cu chipurile (simbolurile), in conglasuire cu adevarul, printr-o vedere mai unitara.

Intamplandu-se aceasta, mintea, cu ajutorul Duhului celui inchinat si a lucrarii Lui, e ridicata la vederea si stiinta sfantului adevar, cum zice Marele Dionisie, adica la a doua sfanta treapta a contemplatiei, ca sa vorbim in general, la vederile si intelesurile dumnezeiesti, adica la cele fara acoperaminte si fara chipuri.

Prin acestea, mintea goala se apropie de cele inteligibile goale si, indeletnicindu-se cat mai mult de aratarile dumnezeiesti prin curatia sa si prin intinderea spre Dumnezeu, primeste in sine ca intr-o oglinda stralucitoare, razele supraluminoase ale Soarelui cunoscut cu mintea.

Hranita pe drum prin har iarasi de bunurile ce i se impartasesc pe masura ei, paseste ca pe o a treia treapta, ridicandu-se si patrunzand mai unitar si mai concentrat de la acele multe si fericite vederi si impartasiri dumnezeiesti, sau de la multe si fericite vederi si impartasiri dumnezeiesti, sau de la marea lor varietate, la dragostea negraita a Unului neschimbat si ascuns. Caci pe aceasta treapta contemplativul se preface sub lucrarea Duhului iluminator, care ii aduce aminte si ii tine in minte tot adevarul, cu toata simtirea intelegatoare, in foc si in dragostea indumnezeitoare, nesfarsita si din inima, pentru Dumnezeu. Iar aceasta este, tot dupa Marele Dionisie, impartasirea indumnezeita si unitara de Unul insusi, atat cat este cu putinta.

Zburand, deci, mintea purtatoare de Dumnezeu si plina de gandirea la el pe aceste trepte ale impartasirii de Unitatea intreit ipostatica, intr-un chip vadit si aratat de betia dumnezeiasca de nesuportat a celor trei centre ale dragostei inflacarate ce le scoate din ele si vazandu-se pe sine ranita de iubire si aprinsa de simtirea ei, se entuziasmeaza si iese cu adevarat din sine, patrunzand cu fata stralucitoare in tainele negraite (apofatice) ale teologiei (cunoasterii de Dumnezeu). Iar acolo se ospateaza imbelsugat, prin imbratisari nevazute, cu Cel neinceput si nesfarsit, necuprins si in intregime netalmacit si atotneinteles. Dar isi infatiseaza totodata pe Dumnezeu ca pe un ocean nesfarsit si nemarginit al fiintei ce scapa oricarui inteles legat de timp si de fire, dupa teologul amintit.

Acesta este, cum zice  Sfantul Dionisie, ospatul privirii ce hraneste intelegator si indumnezeieste pe tot cel ce se inalta spre El, incepand de la contemplarea si cunoasterea lucrurilor, cum zice acest sfant invatator, acolo unde lamureste sfintele simboluri ale ierarhiei noastre. Dar si Marele Vasile zice: ”Dupa ce va trece cineva prin contemplare dincolo de frumusetea celor vazute, infatisandu-se lui Dumnezeu insusi, a carui vedere nu se poate arata decat inimilor curate, inainteaza la tainele cele mai inalte ale teologiei, putandu-se face vazator”. Si iarasi, pomenind cuvantul lui David: ”Dimineata voi sta inaintea Ta si prin contemplarea cu mintea a celor din jurul Tau ma voi apropia, atunci voi primi lucrarea vazatoare prin luminarea cunostintei”.

Asemenea lucruri se pot auzi deopotriva si de la Sfantul Maxim, care arata cata sporire aduce contemplarea si cunostinta lui Dumnezeu prin Scriptura si prin creatiune si ca de aici vine luminarea cunostintei, prin care se produce fericita indumnezeire. Desigur, acesta este un bun care si azi e rar si greu de aflat la isihasti, din lipsa celui ce invata din experienta cu ajutorul harului, cum zice invatatorul cel mai inalt al linistii, Sfantul Isaac Sirul, in cuvantul in care incepe sa vorbeasca despre simtirea duhovniceasca si despre puterea vazatoare.

Zice, deci, Sfantul Maxim: ”Lumini indumnezeitoare numim invataturile sfintilor, ca unele ce sadesc lumina cunostintei ti indumnezeiesc pe cei ce le asculta”. El conglasuieste in chip vadit cu Sfantul Dionisie care zice:

ˇ               Toate celelalte lumini indumnezeitoare, cate ni le-a daruit, urmand cuvintelor evanghelice, predania ascunsa a invatatorilor nostri, le predam si noi tainic altora.

ˇ               Cunostinta dumnezeiasca pe cei ce si-o insusesc, pe cat e cu putinta, ii ridica dupa puterile lor si-ii unifica potrivit cu unitatea ei simpla.

ˇ               Toata stralucirea de lumina, pornita din Tatal, venind la noi ca un dar bun, ne face sa plutim intins iarasi in sus, ca o putere unificatoare si ne intoarce spre unitatea si simplitatea indumnezeitoare a Tatalui care ne aduna. ”Caci din El si spre El sunt toate” (Romani 11, 36). Bagi de seama cum cel ce se face simplu, prin intoarcerea intinsa si inteleapta spre Dumnezeu, sau prin lucrare dumnezeiasca, atunci cand ajunge sa contemple pe Dumnezeu, inaltandu-se fie de la lucruri, fie de la Sfanta Scriptura, fie de la orice fel de simboluri dumnezeiesti, se uneste cu Dumnezeu si se indumnezeieste, si nu numai atat, ci se si numeste de-a dreptul dumnezeu? Caci toate cate s-au intors, dintre fiintele intelegatoare si cuvantatoare, cu toata puterea, spre unirea cu ascunzimea dumnezeiasca incepatoare, si se inalta, pe cat este ingaduit, spre razele dumnezeiesti ale ei in chip neinteles, prin imitarea lui Dumnezeu, daca se poate spune asa, se invrednicesc si de acelasi nume cu Dumnezeu.

De asemenea Marele Grigorie Teologul zice limpede despre om ca e ”animal carmuit aici de iconomia dumnezeiasca spre a fi mutat in alta parte, iar sfarsitul tainei este indumnezeirea lui prin consimtirea cu Dumnezeu”. Iar Sfantul Maxim zice: ”Chipul cugetat al dumnezeiestii Scripturi preface pe cei cunoscatori, prin intelepciune, spre indumnezeire, prin schimbarea la fata a Cuvantului in ei, incat oglindesc cu fata descoperita slava Domnului” (Corinteni 3, 18). Aceasta viata contemplativa are nevoie de trei lucruri de care am pomenit mai inainte: de credinta, de impartasirea Duhului si de intelepciunea bunei stiinte in Hristos Iisus, domnul nostru.

Daca atat zidirea cat si Scriptura s-a desfasurat prin cuvantul lui Dumnezeu si, privite duhovniceste, intaresc mintea si toate puterile ei spre vederea si intelegerea lui Dumnezeu, odata ce inima e lucrata si miscata duhovniceste, prea intelept ne invata Proorocul David, spunandu-se intr-un loc: ”Cu cuvantul Domnului se intaresc mintile (pe care aici le numeste ceruri) si cu Duhul gurii Lui toata puterea Lui toata puterea lor”; iar in altul: ”Plin este pamantul (cugetat cu mintea, sau inima noastra) de mila Domnului”, adica puterea, de lucrarea si de miscarea bine simtita si vadita, miscata de Duhul. Caci inainte de a simti mintea in inima lucrarea, puterea si miscarea (Duhului), numai ca nu va agonisi tarie din cercetarea vazatoare si duhovniceasca a zidirii si a dumnezeiestii Scripturi si din aducerea aminte si din aducerea ratiunilor din ele la o singura ratiune, ci o va coplesi si o frica mare, ca nu cumva sa se piarda umplandu-se de naluciri.

Numai calauzita de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvantul, mintea nu se umple de idei gresite, sau de naluciri cu privire la intelesul lor. Caci Cuvantul lui Dumnezeu este totodata Ratiunea adevarata si suprema. Cate erezii nu s-au nascut prin interpretarea subiectiva a Scripturii si cate explicari necrestine nu s-au dat lumii? Ca si Sfantul Maxim Marturisitorul, autorul scrierii de fata vede atat in creatiune cat si in Scriptura ratiunile si intelesurile aceluiasi Cuvant al lui Dumnezeu, sau ale aceleiasi unice si supreme Ratiuni. In lucrurile lumii si in faptele si invataturile Scripturii ni se adreseaza cuvintele aceluiasi unic Cuvant personal; prin ratiunile lor se vede aceeasi unica Ratiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvantul ne ajuta sa vedem ratiunile zidirii si Scripturii ca ratiuni ale aceluiasi Cuvant personal sau Ratiuni ipostatice; adica ratiunea noastra personala, formata dupa chipul Ratiunii personale supreme, poate judeca drept, in conformitate cu Ratiunea suprema, si poate sesiza lucrurile si invataturile Scripturii ca cuvinte reale ale Cuvantului personal, numai pentru ca Duhul Sfant, ca Duh personal, intareste caracterul nostru personal, intarind in noi constiinta ca ne aflam, prin creatiune si Scriptura, intr-o relatie cu Persoana suprema a Cuvantului.

De aceea, de voim sa ne indeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptura si zidire, spre a ne concentra in chip unitar multele ratiuni ale lucrurilor si multele intelesuri ale Scripturii intr-o singura ratiune si intr-un singur Duh si a avea o singura vedere unitara, simpla si fara chip in nestatornicia, nesfarsirea si neincepatoria ce ni se deschid in ele, sa cautam intai sa aflam vistieria dinauntru inimii noastre. Si sa rugam pe Dumnezeul cel sfant sa umple pamantul nostru launtric de mila Lui. Atunci , cu toata puterea ce o vom avea, sa dam libertatea mintii noastre sa zboare spre intelegerea unitara, simpla, fara chip, vesnica, nesfarsita si nehotarnicita a lui Dumnezeu, intr-g vedere ajutata de Cuvantul si de Duhul.

Cand omul va fi strabatut drumul virtutilor in cuget smerit, cu rabdare, nadejde si credinta si cu simturi drepte si simple, puterea si lucrarea de viata facatoare si pururi izvoratoare a Duhului Sfant va veni in inima, luminand puterile sufletesti si miscandu-le si indemnandu-le potrivit cu firea lor. Ea va atrage atunci mintea tinuta in lucrarea la sine si se va uni cu ea degraba si in chip negrait, incat mintea si harul vor fi cu adevarat si neindoielnic un duh. Atunci mintea ajutata de suflarea harului, vine de la sine la vedere, punand capat in chip negrait umblarilor si ratacirilor ei, prin lucrarea si lumina Sfantului si de viata facatorului Duh. Ea se misca atunci in descoperirile tainelor dumnezeiesti inteligibile si ajunge sa patrunda in toata tacerea si linistea, cu o privire proprie firii ei, in cele negraite si mai presus de fire.

Si se adanceste cu atat mai mult in privire si e luata in stapanire de Dumnezeu si se inalta pe cat se poate spre vederea lui Dumnezeu, cu stiinta despre cele dumnezeiesti adunata din sfinte lecturi, cu cat prisoseste in smerenie, in rugaciune, sub lucrarea lui Dumnezeu intru Duhul Sfant. Nu este atunci strain nici de lucrarea de teologhisire, ci ajunge numaidecat si la lucrarea aceasta si nu sufera sa nu cuvanteze despre Dumnezeu si inca neincetat. Dar fara darul ceresc pomenit si fara Duhul, care sufla vadit, printr-o pururi miscare, in inima, toate cate le vede mintea sunt, vai, nalucirile ei.

Duhul garanteaza obiectivitatea vederii mintii, sau a intelegerii drepte a ratiunilor lumii si ale Scripturii si deci si dreapta teologhisire sau cuvantare de Dumnezeu. Caci El tine mintea pe linia dreptei judecati, fiind unit cu Cuvantul, sau cu Ratiunea suprema, si intarind pe vazator in calitatea lui adevarata de persoana. Contemplarea se face in tacere. Dar dupa aceea ceea ce e contemplat este comunicat altora prin teologhisire, sau cuvantare de Dumnezeu.

Si toate cate le graieste despre Dumnezeu sunt cuvinte desarte ce se pierd in aer, netrezind cum trebuie simtirea sufletului. Caci simtirea aceasta sta atunci numai sub inraurirea cuvintelor ce vin din afara, din care se naste ratacirea cea mai cumplita privitoare la lucrurile cele cugetate cu mintea; si grairea de Dumnezeu insasi e laturalnica, trecatoare si rea. Ea nu sta sub inraurirea inimii lucrata de Duhul luminator, de la care vine adevarul unitar si neschimbat al celor cugetate cu mintea si al grairii de Dumnezeu (al teologiei adevarate). Caci in acela a carui inima, indeobste vorbind, nu se afla in chip vadit puterea de viata facatoare si luminatoare a Duhului si lucrarea pururi izvoratoare sau inspiratoare, de voieste cineva sa zica asa, sau curgatoare, nu se afla unirea intelegatoare, ci mai degraba dezbinare; nici putere si statornicie, ci mai degraba slabiciune si nestatornicie, nici lumina si vedere a adevarului, ci mai degraba intuneric si plasmuire desarta de naluciri, si peste tot o cale nesabuita si ratacitoare.

Numai cuvintele celui in a carui inima sufla duhul, sunt cuvinte pline de viata, de convingerea ca prin ce spune prin ele se asigura viata, de aceea numai ele trezesc in ascultator puternic si durabil simtirea sufletului.

Pentru ca in trei planuri sau pe trei cai poate umbla, dupa Parinti, mintea: pe calea firii, pe cea mai presus de fire si pe cea potrivnica firii. Cand vede ceva inteligibil intr-un lucru concret, vede un drac sau un inger. Daca mintea s-a unificat in parte si faclia Duhului lumineaza mai tare, vede in chip mai presus de fire si, desigur, neamagitor. Iar cand mintea, privind cele ce se vad, se imparte si se intuneca si puterea ei de viata facatoare se stinge, atunci vede ceva potrivnic firii si vederea aceea e amagitoare. De aceea, nu trebuie sa ne intindem cu mintea spre vederea duhovniceasca in ipostas, nici sa credem in orice fel de vederi, pana ce inima nu e inraurita si miscata de puterea Duhului Sfant, daca vrem sa avem mintea sanatoasa si inteleapta.

Unii, lucrand intelept, cearca sa-si tamaduiasca fierbinteala patimilor cu roua cereasca a harului. Despre acestia s-a scris: ”Roua cea de la Tine tamaduire este noua” (Isaia 26,19). Altora aceeasi roua, unindu-se cu un au un ajutor dumnezeiesc mai mare, li se preface in mana, sau intr-un fel de paine, daca e primita cum se cuvine si cu vrednicie, cu frangerea inimii smerite si cu apa lacrimilor si cu focul cunostintei duhovnicesti. Si asa li se face spre mancare, dupa chipul mancarii ingeresti. Despre acestia s-a zis de multe ori cu bun temei: ”Paine ingereasca a mancat omul”. Dar sunt si unii a caror fire, dupa ce au inaintat, li se face si li se arata, intr-un chip mai inalt, ea insasi mana. Acestia sunt cei despre care zic Evangheliile: ”Ce este nascut din Duh, duh este”. Prima treapta este a inteleptilor ce se indeletnicesc cu linistea, cea de dupa ea este a celor ce, pe langa cunostinta dumnezeiasca, se si nevoiesc intru tacere; iar a treia (cea mai inalta) este a celor ce s-au facut cu totul simpli si s-au preschimbat in Hristos Iisus, Domnul nostru.

Scapand mintea in chip intelegator (inteligibil), prin har, de faraon si din Egipt si din ostenelile si necazurile de acolo, adica din vietuirea trupeasca ce ridica valurile patimase ale rautatii amare si sarate, si ajungand in pustie, adica la vietuirea izbavita de egiptenii inteligibili si, scurt vorbind, patimind in chip intelegator (inteligibil) toate cele ce au venit atunci asupra evreilor in chip vazut, si izbavindu-se de ele, mananca printr-o simtire sigura a sufletului, o mana neinteleasa cu mintea (inteligibila) al carei chip il manca Israel in mod simtit. Iar dupa inceputul acestei vietuiri se intampla ca, asa cum pofteau aceia carnurile vazute, sa pofteasca si ea, datorita amintirii, jertfele intelese cu mintea (inteligibile) ale egiptenilor intr-un chip primejdios si nu mai putin gresit. Aceasta o face sa cunoasca o intoarcere a lui Dumnezeu de la sine, pana ce prin rugaciunea caintei il face pe Dumnezeu iarasi milostiv.

Dupa ce mintea s-a eliberat de patimile pacatuirii amare si sarate (pacatuirea aduce amaraciune si gustul piscator pe de o parte placut, pe de alta neplacut al sarii,, spre deosebire de gustul delicat, subtire al vietuirii curate), mai e totusi urmarita de amintirea pacatelor si se simte atrasa sa le incuviinteze din nou, ca pe niste jertfe aduse in mod spiritual zeilor-demoni, asemenea celor ale egiptenilor. Parintii si scriitorii bizantini nu foloseau pentru aceste experiente termenul spiritual, cum se numeste in Occident, pentru ca ei puneau un mare accent pe ”minte” si pe continuturile ei naturale sau mai presus de fire, adica pe ”inteligibile”, pentru ca de fapt de la minte incepe ispita si pacatul, sau departarea de ele.

Si asa, daca se hraneste cu mana in liniste, inaintand vremea si harul sporindu-si inraurirea si puterea asupra ei, mintea vede limpede, cum s-ar spune, trupul cel cugetat cu mintea (inteligibil) prefacut in firea manei. O astfel de minte ce mananca mana are o cumpana duhovniceasca si niste talgere (Levitic 19, 35), de care folosindu-se la cantarirea manei, nu aduna mai multa decat ii este de trebuinta pentru hrana in fiecare zi, ca nu cumva, intrecand masura, sa putrezeasca toata si sa se piarda, pierzandu-se odata cu ea din lipsa de hrana si mintea care nu tine masura.

Iar mintea care mananca mana se cunoaste prin aceea ca, nemancand nimic altceva, se intelege in chip intelegator. Si aceasta, pentru ca s-a preschimbat si ea oarecum, prin obisnuinta mancarii, in calitatea manei, ca sa zicem asa. Iar semnul acestui fapt este lipsa oricarei pofte de celelalte mancari, pe care le poftea inainte, precum si aceea ca pretutindeni vrea sa manance numai mana si ca s-a facut prunc si s-a lipit de cinstirea lui Dumnezeu. De altfel, nu e de mirare ca cineva se preface in ceea ce mananca neincetat si poarta in sine vreme indelungata.

Deci nici prefacerea mintii prin obisnuinta in insusirea manei nu este ceva nefiresc. Caci e foarte firesc ca o hrana necontenita si neschimbata sa se prefaca in sine pe cel ce-l hraneste. Astfel mintea nu numai ca dobandeste treapta de inger, ci se face si partasa de infierea dumnezeiasca, mutandu-se cu dreptate de la slava duhovniceasca la alta slava si nu numai privind la Unul, ci ea insasi facandu-se Unul si vietuind si impartasindu-se de taine negraite in chip dumnezeiesc si cu iubire de Dumnezeu intru Duhul Sfant, se face in chip desavarsit ca cele vazute si preamarite, incat se vede si pe sine, ca prefacuta prin deprindere in insusirea manei. Aceasta treapta este cu mult mai inalta si mai cinstita decat a celui ce se stie pe sine ca mananca mana, dar nu s-a preschimbat pe sine insusi, printr-o deprindere, intr-o insusire a manei. Prima stare o patimeste mintea la inceput, cand se aduna in ea insasi intr-o unitate gandita cu mintea. Iar a doua este aratarea lamurita a unei uniri mai vadite, a descoperirii si a desfacerii desavarsite de toate si a intelegerii mai presus de simplitate.

Mintea este simpla prin fire, pentru ca si Acela al carui chip este adica Dumnezeu, este simplu. Iar fiind asa, ii place sa si lucreze in mod simplu. Caci oricui ii place ceea ce i se potriveste prin fire. Dar mintea se face si felurita, insa nu din pricina sa, ci din pricina simturilor, prin care ii vin intelegerile celor cunoscute cu mintea. Cand insa isi aseaza ratiunea intre ea insasi si intre simturi si lucrurile supuse simturilor si aceasta cumpaneste si judeca cu pricepere, fara sa faca simturile mai tocite decat trebuie si fara sa acopere sau sa dispretuiasca frumusetile celor supuse simturilor cu usurinta, sau sa le laude in chip josnic, si, deci, fara sa puna autoritatea mintii sub ascultarea acestora cu nepasare, ci dand cu intelepciune fiecaruia ce i se cuvine, atunci mintea se face indata unitara si simpla, restabilindu-se in firea ei. Departandu-se de cele impartite, ea incepe iarasi sa iubeasca pe cel Unul si simplu si sa lucreze unitar si simplu. Si iubindu-L pe Acela, Il cauta si cautandu-L isi poarta zborul mai presus de tot ce e compus, pana ce afla pe Cel cu adevarat si propriu Unul si simplu, care este Dumnezeu. Iar ajunsa aici, acum sta acoperita numai de aripile Lui, acum pluteste in vazduh, desfatandu-se cum se cuvine sa se desfateze mintea pazita si purtata de Dumnezeu.

Ceata groasa, asezata de patimi pe puterea stravazatoare a sufletului, il face sa vada altele decat pe Cel ce este. Dar, cand prin rugaciunea deasa, prin implinirea poruncilor si prin inaltarea la vederea lui Dumnezeu, mintea inlatura cu ajutorul harului de la sine ceata groasa de care am pomenit, vede limpede ca vede pe Dumnezeu, neavand nevoie de nici un talmaci pentru aceasta, acum n-are cineva nevoie de invatator ca sa vada cu simturile, de nu are ceva asezat pe pupila ochiului, care o stinghereste. Caci precum lucrurile supuse simturilor sunt legate cu simturile, cand acestea sunt sanatoase, asa cele cugetate cu mintea, sunt familiare intelegerilor curatite de zgura patimilor, si precum prin perceperea cu simturile se naste cunoasterea lucrurilor supuse simturilor, asa din privirea intelegatoare se naste vederea celor cugetate cu mintea. Iar dupa ea urmeaza contemplarea fara chip, nehotarnicita, neinchipuita si simpla a lui Dumnezeu, care, tinand mintea in stapanirea ei, o face sloboda de toate cele supuse simturilor si cunoscute cu mintea, inchizand-o in adancul nesfarsitului, necuprinsului si nehotarnicitului, coplesita de uimire, cum nu se poate arata prin cuvant.